Început de an şcolar obişnuit, cu flori, bucurie, dar şi lacrimi din partea copiilor care nu s-ar fi lăsat desprinşi de mâna mamei. Urma să iau clasa I, dar după atâţia ani de experienţă nu mă temeam. Ştiam că totul va fi bine.
În clasă mă aşteptau 23 de copii între 6-7 ani. Fiecare cu întrebarea sa, cu speranţa sau cu teama de un nou început… I-am îmbrăţişat pe toţi într-o privire şi, după primele cuvinte de bun venit, am fost întreruptă de un puşti ştirb, cu ochi negri şi obrajii îmbujoraţi. A sărit din bancă în picioare ţipând:
- Să ştiţi că eu sunt cel mai lău copil!!!!
Un moment am rămas fără replică. Ţipătul lui a continuat s-mi persiste în minte. Am rămas cu privirea aţintită asupra lui, nevenindu-mi a crede că se întâmplă cu adevrat. Dar era pe cât se poate de adevărat!! Continua să sară, să bată cu pumnişorii în bancă, în timp ce din gât scotea sunete înăbuşite, ce voiau să pară a fi râs.
M-am apropiat de el şi, în timp ce i-am cuprins umărul fragil în palmă cu fermitate, l-am intrebat:
- Cum te numeşti?
- Emanueeel!!!!!
- Şi… zici că eşti cel mai rău copil?
- Da! a răspuns continuând să râdă înfundat, ţintindu-mă cu o privire sfidătoare.
- Ei, atunci ai cam încurcat-o: află că eu sunt cea mai rea învăţătoare! Te rog să iei loc şi poate că am să te iert pentru ce ai făcut…
Mai că nu-i venea a crede, dar întâlnindu-mi privirea şi-a dat seama că nu e glumă. Aproape s-a prelins în bancă, încercând să mai zâmbească…
După un timp l-am observat cum stă cu capul pe bancă, cu degetul mare în gură şi privirea fixată într-un punct fix. Dar reuşise să-mi atragă atenţia…
Emanuel era unul dintre cei cinci copii de la Centrul de plasament local (fosta Casa de copii) pe care-i aveam în clasă. Erau trei băieţi: Emanuel, Cristi şi Bogdan. Bogdan provenea dintr-o familie din localitate şi avea în ochişorii albaştri-verzui o licărire de şiretenie care te deruta pe moment. Cristi, cu un intelect slab dezvoltat, nu rata nici o ocazie de a-mi sări în braţe. Ema, plăpândă şi fragilă, avea mereu un zâmbet pe buze şi mergea în vacanţe în Irlanda, de unde se întorcea alt om… dar nu rămânea mult timp aşa. Monica, puţin răsfăţată de sora ei mai mare, mergea în familie de câte ori avea ocazia…
Doar de Emanuel nu ştiam prea multe. Venea la şcoală cu un trening vechi şi rupt, murdar de cele mai multe ori cu gem pe faţă, cu unghii mari şi negre… şi atitudinea lui nu era uşor de prezis: ba mă ignora, stând cu capul pe bancă, cu degetul mare în gură şi privirea în gol, ba era foarte agitat. Ţipa pe neaşteptate în timpul orei, lovea cu pumnii în bancă, rupea caietele copiilor, îi muşca sau îi scuipa. Reuşeam să-l liniştesc printr-o privire severă sau chiar ridicând tonul, vorbeam mult cu el, în timp ce restul clasei îşi exprima părerea în legătura cu comportamentul lui… Cel mai mult mă îngrijora faptul că, profitând că scriu la tablă şi sunt cu spatele la clasă, fugea afară. Bătea în uşile claselor vecine şi urla pe hol mai ceva decât Tarzan. Îmi era teamă să nu ajungă în mijlocul străzii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu