Povestea bradului de Crăciun

De când a fost folosit pentru prima oară pentru a marca Sărbătorile de iarnă, în Letonia, în secolul al XV-lea, pomul împodobit a devenit unul dintre cele mai importante simboluri ale Crăciunului.

Împodobirea pomului de Crăciun a devenit cel mai emoţionant ritual al Sărbătorilor de iarnă. Toată familia se strânge în jurul bradului şi aproape fiecare dintre noi are cu siguranţă un glob preferat.

Primul moment în care bradul a devenit centrul atenţiei de Sărbători este marcat în secolul al XV-lea în Letonia. De atunci însă lucrurile s-au schimbat. Multe dintre aceste modificări s-au înregistrat la nivelul percepţiei şi al modului în care este serbat bradul.

„Legătura dintre pom şi Naşterea Domnului era foarte marcată în secolul al XVI-lea. Acum, componenta religioasă a trecut în plan secund, locul fiindu-i luat de ideea de sărbătoare ca festin, când oamenii îşi iau cadouri, se duc la munte. În ultimii 20-30 de ani, obiceiurile specifice Sărbătorilor de iarnă sunt parcă golite de sensul lor iniţial", este de părere istoricul Dan Falcan.

De când a fost folosit pentru prima oară pentru a marca Sărbătorile de iarnă, în Letonia, în secolul al XV-lea, pomul împodobit a devenit unul dintre cele mai importante simboluri ale Crăciunului.

Împodobirea pomului de Crăciun a devenit cel mai emoţionant ritual al Sărbătorilor de iarnă. Toată familia se strânge în jurul bradului şi aproape fiecare dintre noi are cu siguranţă un glob preferat.

Primul moment în care bradul a devenit centrul atenţiei de Sărbători este marcat în secolul al XV-lea în Letonia. De atunci însă lucrurile s-au schimbat. Multe dintre aceste modificări s-au înregistrat la nivelul percepţiei şi al modului în care este serbat bradul.

„Legătura dintre pom şi Naşterea Domnului era foarte marcată în secolul al XVI-lea. Acum, componenta religioasă a trecut în plan secund, locul fiindu-i luat de ideea de sărbătoare ca festin, când oamenii îşi iau cadouri, se duc la munte. În ultimii 20-30 de ani, obiceiurile specifice Sărbătorilor de iarnă sunt parcă golite de sensul lor iniţial", este de părere istoricul Dan Falcan.

Sursa: www.adevarul.ro

Vestimentaţia tinerilor, în vizorul KGB-ului sovietic

În perioada sovietică, numărul nemulţumiţilor era mai mare decât al celor care se conformau regimului. Majoritatea „inamicilor de clasă“ proveneau din rândurile tinerilor care vroiau să fie în pas cu moda din Occident. Regimul comunist şi-a propus, printre altele, şi omogenizarea vestimentaţiei.

Punctul de vedere oficial era următorul: toţi cetăţenii sovietici erau egali şi nu se deosebeau unul de altul, toţi erau de acord cu Partidul Comunist şi erau devotaţi cauzei construirii comunismului. În realitate, numărul celor care erau nemulţumiţi era mult mai mare decât admitea regimul în rapoartele sale.

În anii 1950, nu vechea societate, ci tineretul studios constituia grupul ţintă din care proveneau „inamicii de clasă“. Cum era posibil aşa ceva? Ideologii partidului au rămas perplecşi. Asta însemna un lucru clar: comunismul nu are viitor. Unul dintre aceste indicii exterioare ale revoltei tineretului era vestimentaţia pe care o preferau.

HAINELE LA MODĂ, SEMN DE TRĂDARE

Cauzele acestui fenomen sunt multiple. Oamenilor li se spunea, încă de la grădiniţă, că „viaţa a devenit mai bună şi mai veselă“, dar ei cresc, merg la şcoală, apoi la facultate şi problemele cotidiene continuă: cum să faci rost de produse alimentare, cum să procuri o haină elegantă etc.

În plus, cei care se îmbracă mai stilat, sub influenţa modei venite din Occident, sunt luaţi în vizor. Partidul Comunist credea că acesta era începutul pierderii vigilenţei ideologice: „acum adoptă vestimentaţia occidentală, capitalistă, mâine o să trădeze patria“.

Aceşti „stileaghi“, cum li se spunea în epocă, erau în vizorul organelor de partid, ale comsomolului, dar şi ale MGB-KGB. Prima dată regimul ridică această problemă în cadrul campaniei împotriva „cosmopolitismului şi închinării în faţa Occidentului“, lansate la sfârşitul anilor 1940 de secretarul CC al PC(b)US Andrei Jdanov, la iniţiativa personală a lui Stalin.

În realitate, tineretul sovietic simţea nevoia să se sincronizeze cu cele mai la modă tipuri de vestimentaţie (în special culori aprinse), dar şi muzică (jazz, rock’n’roll) din Occident, aşa cum este şi astăzi, totodată avea nevoie să se deosebească de părinţii lor. Era o revoltă de tip adolescentin (inclusiv părul fixat), fără a avea o încărcătură ideologică anume. Regimul a interpretat însă comportamentul tineretului anume în această cheie, iar fructul interzis este mai râvnit.

Tendinţa de a se îmbrăca mai stilat în raport cu normele sovietice vine mai întâi pe două filiere: una, prin intermediul veteranilor de război care aduc haine confiscate din Germania sau alte state est-europene, printre care paltoane stilate din România, ţară încă „burgheză“ în 1945; a doua, prin intermediul copiilor corpului diplomatic sovietic care trăiesc ani la rândul în capitalismul „putred“ şi văd diferenţa clară dintre modul sovietic de viaţă şi cel din Lumea Liberă. Revolta tineretului devine mai vizibilă după 1953, când dispare treptat teamă că regimul va reacţiona dur, aşa cum a făcut-o pe timpul fondatorului URSS Lenin şi a urmaşului său, Stalin.

Într-un document inedit, descoperit recent în arhiva fostului KGB al RSSM,  datat cu 24 februarie 1962, se vorbeşte de „stileaghi“ moldoveni şi măsurile care trebuie adoptate împotriva acestui curent. Raportul KGB constată „extinderea relaţiilor de corespondenţă, mai ales din partea studenţilor instituţiilor superioare de învăţământ şi a elevilor din şcoli cu ţările capitaliste“.

TINERETUL MOLDOVEAN, ÎN VIZORUL KGB-ULUI

Organele represive sunt neliniştite pentru că odată cu „scrisorile de după hotare sunt trimise publicaţii ilustrate, vederi, fotografii ce prezintă elogios modul de viaţă din statele capitaliste şi care de multe ori capătă o răspândire largă în rândurile tineretului“. Aceste influenţe „negative“ şi „periculoase“ veneau şi pe linia turiştilor străini. De la aceştia tinerii cumpărau vestimentaţie occidentală, mai ales blugi, consideraţi a fi simbolul civilizaţiei apusene.

Prin intermediul contactelor cu Occidentul se răspândesc şi unele atitudini cu caracter antisovietic. De aceea, se dă ordin Secţiei a doua a KGB al RSSM şi organelor raionale ale poliţiei politice să identifice şi preîntâmpine „influenţele negative“ asupra tineretului din partea „elementelor duşmănoase“. Prima etapă era „profilaxia“, adică chemarea persoanelor care purtau o vestimentaţie elegantă şi prevenirea lor că acest lucru nu corespunde moralei comuniste.

În cazul celor care nu vor da ascultare avertismentelor, precizează raportul KGB al RSSM din februarie 1962, trebuiau aplicate pedepse aspre până la condamnarea la închisoare. Iată cum progresase umanismul regimului sovietic: dacă în primii ani de după revoluţie „duşmanii poporului“ erau identificaţi direct pe stradă după îmbrăcămintea elegantă sau pur şi simplu grijulie şi executaţi imediat (de ex. în 1919-1921 în Odesa, Crimeea), acum, în 1962 sau mult după aceea, aceştia sunt trimişi în închisori.

Potrivit raportului menţionat mai sus, s-a decis racolarea agenturii în rândurile studenţilor, a profesorilor şi a doctoranzilor pentru organizarea unei lupte mai efective cu influenţele burgheze în rândurile tineretului.

Abia în ultimii ani ai URSS-ului, când PCUS şi KGB-ul îşi slăbeşte controlul asupra societăţii, „stileaghi“ şi reprezentanţii altor curente rebele (dendy etc.) ale studenţimii nu mai sunt persecutaţi pentru vestimentaţia lor, atitudinile lor politice sau apolitice care constituiau o crimă sub vechiul regim.

“În primii ani de după revoluţie „duşmanii poporului“ erau identificaţi direct pe stradă după îmbrăcămintea elegantă sau pur şi simplu grijulie şi executaţi imediat.“

„Duşmani de clasă“ sub Stalin şi după

În perioada dictatorului Iosif Stalin, pedeapsă obişnuită pentru orice manifestare, cât de mică, împotriva regimului comunist era foarte dură: execuţie sumară sau deportare în Siberia. După anul 1953, aceste metode nu mai sunt folosite pe larg, dar vigilenţa Partidului Comunist şi a organelor poliţiei politice sovietice nu a încetat nicidecum.

S-a admis că burghezia şi culacii au fost fie eliminaţi, fie reeducaţi însă problema nu era nici pe departe rezolvată. Tinerii, cei născuţi şi instruiţi exclusiv în mediul sovietic şi care trebuiau să edifice comunismul şi de la care se aştepta o loialitate neţărmuită faţă de Partid, tocmai ei sunt problema, la 30 de ani de la Revoluţia din Octombrie 1917. Procesul de reproducere a speciei „homo soveticus“ întâmpină dificultăţi enorme.

Secretul care l-ar fi distrus pe Nixon cu mult înainte de Watergate

Richard Nixon ar fi putut să nu ajungă preşedinte al Statelor Unite, pentru că a avut un secret care, dacă ar fi fost dezvăluit, i-ar fi distrus orice şansă de a mai câştiga alegerile prezidenţiale, se arată într-o carte publicată recent, informează Daily Mail.

Fostul preşedinte american a beneficiat de tratament psihiatric timp de cel puţin zece ani, potrivit lui David Robb, autorul cărţii "The Gumshoe and the Shrink". Nixon a început să se vadă cu doctorul Arnold Hutschnecker în 1952, cu un an înainte de a deveni vicepreşedintele SUA. Politicianul suferea de insomnie şi avea tot felul de dureri despre care credea că erau imaginare.

Doctorul a continuat şedinţele de terapie cu Richard Nixon şi în timpul campaniei electorale prezidenţiale din 1960, când acesta a pierdut în faţa lui John F. Kennedy. Rolul lui Hutschnecker era să îl facă pe Nixon să pară mult mai calm în dezbaterile cu Kennedy.

Dacă aceste probleme delicate ale lui Richard Nixon ar fi fost făcute publice înainte de sau în timpul campaniei sale electorale din 1968, şansele lui de a mai ajunge la Casa Albă ar fi fost distruse, pentru că alegătorii americani nu ar fi avut încredere să dea conducerea ţării pe mâinile unui lider instabil, comentează Daily Mail.

David Robb a dezvăluit că Nixon a angajat un detectiv particular care să afle ce probleme de sănătate avea fostul lui contracandidat, John F. Kennedy. Gestul nu a rămas secret şi a ajuns la urechile familiei Kennedy. Tatăl lui JFK, Joseph Kennedy, şi-a rugat prietenul, pe cântăreţul Frank Sinatra, să caute cel mai bun detectiv posibil, pentru a vedea ce are Nixon de ascuns, însă nu se ştie ce au descoperit.

Richard Nixon, ex-senator de California, a fost cel de-al 37-lea preşedinte american. Mandatul lui s-a încheiat în 1974, când a fost nevoit să demisioneze, din cauza implicării sale în "Afacerea Watergate" (1972-1974), cel mai mare scandal de corupţie şi abuz de putere din istoria SUA.

sursa: gandul.info

Pe ce se baza puterea lui Augustus?

Declarând la şedinţa senatului din 13 ianuarie 27 a.Hr. cã Republica este restauratã, Octavian renunţã la puterile sale de triumvir. Dar la urmãtoarea şedintã este rugat sã rãmânã la conducere, deşi el spune cã doreşte doar o provincie. Senatul îi oferã o serie de titluri şi onoruri, precum şi calitatea de Augustus, propusã de Munatius Plancus. Dacã ar fi preluat titlul de Romulus, ar fi fãcut aluzie la puterea regalã, aşa cã Octavian preferã sã se refere doar la aspectul sacru al puterii imperiale.

Avem deci un dublu sens al calitaţii monarhice: acela divin, care presupune deţinerea de imperium şi luarea auspiciilor, iar pe de altã parte acela uman, care în concepţia romanã era asociat mai ales abuzului de putere. Octavian, pastrând doar partea divinã, evitã astfel o potenţialã asemãnare cu Tarquinius Superbus. Totodatã se petrece în acest timp o extindere a reţelei clientelare, prin clementia, care iarãşi este un atribut regal. Octavian reuşeşte sã îşi alãture marile familii nobiliare, integrându-le în noul sistem ( Claudii, Cornelii Scipiones, Aemilii Lepidi, Valerii, Fabii).

Pe ce se mai bazeazã principatul? În conformitate cu testamentul politic al lui Augustus (Res gestae divi Augusti sau Monumentum Ancyranum), regimul se fundamenteazã pe armonia claselor (concordia ordinum) şi pe tradiţionalism. Principele este restauratorul statului şi este învestit cu maiestas populi Romani, adicã el este cel care aspirã la crearea unui echilibru între stat şi cetãţeni. Consensul, compromisul sunt parte din dezideratul augustan. Acestea se pot realiza prin apelul constant la valorile tradiţionale şi la conservatorism, la regulile religioase care trebuie respectate cu stricteţe. De pildã, pe plan matrimonial se încearcã revenirea la vechile moravuri prin lex Iulia de maritandis ordinibus şi lex Iulia de adulteriis. Restaurarea republicii devine o veritabilã obsesie pentru noul principe, iar toate acţiunile întreprinse de acesta se revendicã de la acest deziderat. La fel şi propaganda imperialã care concentreazã şi mai tare ideea de restabilire a ordinii iniţiale.

Pe scurt, fundamentele puterii imperiale se rezumã la: imperium proconsulare maius et infinitum, tribunicia potestas şi pontifex maximus. Sã le luãm pe rând. Termenul de imperium nu este folosit prima datã în acest context. În 43 a. Hr. Octavian, ca membru al celui de-al doilea triumvirat, are la dispoziţie un imperium extraordinar. Dar cel care beneficiazã prima datã de o astfel de putere este consulul M. Antonius, în 104 a.Hr., în vederea stârpirii piraţilor cilicieni. Şi Pompei primeşte acelaşi imperium din aceleaşi cauze. Prin lex Titia, Octavian şi colegii sãi din triumvirat primesc un imperium extins. Dupã Actium însã (31 a.Hr.), Octavian pãstreazã calitatea, pentru ca în urma şedinţei senatului din 13-16 ianuarie 27 a.Hr. sã beneficieze chiar de imperium proconsulare maius et infinitum. Concret, are drepturi similare guvernatorilor din provincii, care au inclusiv drept de viaţã şi de moarte asupra supuşilor sãi.

Maiusînseamnã cã acest drept este valabil cu privire la toate provinciile. Infinitum înseamnã cã drepturile principelui nu sunt limitate în timp, spre deosebire de cele ale promagistraţilor. Principele se poate implica în treburile oricãrei provincii. Simbolul acestei puteri nemãsurate era paludamentum, mantaua de purpurã. Totuşi, pentru a pãstra mãcar o minimalã aparenţã de republicã, imperium maius este reînnoit o datã la 10 ani. Nici mãcar provinciile senatoriale nu scãpau controlului principelui. În provinciile imperiale, administrate de un legatus Augusti pro praetore, legatul deţine o parte din imperium maius.

Cât despre tribunicia potestas, acesta se aseamãnã şi nu puterii tribunului din timpul republicii. În 30 a. Hr., Octavian o primeşte pe viaţã. Tribunul plebei are dreptul de intercessio (intervenţie împotriva hotãrârilor senatului), prehensio (arestare) , convocare şi prezidare a senatului sau comiţiilor, realizarea unor proiecte de lege. Pe lângã acestea, tribunul beneficiazã de sacrosanctitate, adicã este inviolabil. Dar tribunicia potestas depãşeşte aceste atribute întrucât puterea este nelimitatã în timp şi spaţiu, nu se încadreazã în graniţele Romei şi în perioada de un an de zile. Împãratul, iarãşi pentru a pãstra aparenţele, reînnoieşte periodic tribunatul, la 10 decembrie.

Ca pontifex maximus, calitate pe care Augustus o obţine dupã moartea lui Lepidus, în 12 a.Hr., principele intervine în alegerea preoţilor, alegerea fecioarelor vestale şi are dreptul de a legifera în materie religioasã.

Cele de mai sus se constituie în cadrul formal al puterii. Dar mai avem şi cadrul informal, la fel de important. Regimul imperial nu se poate menţine fãrã consolidarea legãturilor cu marile familii prin alianţe matrimoniale, fãrã dezvoltarea reţelei clientelare în provincii, fãrã clemenţa prin care preia membrii facţiunilor învinse. De fapt, asta şi înseamnã regimul: dominaţia unei facţiuni care are ramuri în cele mai îndepãrtate regiuni ale imperiului. Grupul de presiune se menţine la putere prin manipulare, control, persuasiune. Şi este stabil. Chiar şi uzurpãrile nu au drept scop rãsturnarea regimului, ci doar a persoanei de la putere, împreunã cu facţiunea sa.

Ideologic, puterea se consolideazã prin mai multe titulaturi. Augustus conferã calitatea sacrã, reprezentând însã, în conformitate cu teoria dublului corp al monarhului elaboratã de Kantorowicz, şi corpul politic, nemuritor, întruchipare a statului, deasupra tuturor oamenilor de rând. Calitatea auguralã nu este nici ea de neglijat, aceasta fiind asociatã şi atributului de imperium. În 2. a.Hr. Augustus devine şi pater patriae, un cognomen care înseamnã autoritate (cf. Dio Cassius). Aclamat şi ca dominus în 4 d.Hr., Augustus interzice însã aceastã titulaturã pentru cã spre deosebire de pater patriae, care face parte din sfera civilã, dominus se referã direct la autoritatea monarhicã. Dar ce vrea Augustus este o monarhie cu aparenţã republicanã, nu una fãţisã, pentru cã este arhicunoscutã aversiunea romanilor faţã de acest sistem de guvernare. Împãratul se vrea doar princeps, primul dintre cetãţeni.