România între Rusia şi Bulgaria la începutul Primei Conflagraţii Mondiale

Izbucnirea războiului mondial şi dilemele României. Declararea neutralităţii

Studiul de faţă se întemeiază în principal pe surse documentare descoperite în arhivele diplomatice de la Quai d’ Orsay, Parisşi militare de la Vincennes şi încearcă să pună în lumină, printr - o metodă pe care am putea-o numi „triunghiulară” - relaţiile României cu cele două state slave.

 La 28 iunie 1914 a avut loc atentatul de la Sarajevo, în urma căruia i-a căzut victimă prinţul moştenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand. Asasinarea prinţului- moştenitor al dublei monarhii a reprezentat scânteia care a dus la declanşarea celei dintâi conflagraţii mondiale o lună mai târziu.

Ulterior, autorităţile Austro-Ungariei au adresat un ultimatum Serbiei. Aceasta din urmă nu a acceptat însă toate condiţiile impuse, iar Austro-Ungaria a declarat război Serbiei. Aproape imediat, marile puteri care formau cele două blocuri politico-militare (Antanta şi Tripla Alianţă) şi-au declarat război reciproc. Conflictul armat a căpătat dimensiunile şi valenţele unui război la scară globală, nerămânând limitat la spaţiul balcanic. Atacul austro-ungar din 28 iulie 1914,îndreptat împotriva Serbiei, a marcat debutul primului război mondial. Întrucât operaţiunile militare se desfăşurau în proximitatea frontierelor sale, în faţa României şi a autorităţilor competente din fruntea sa s-au ridicat trei opţiuni: să intre în război alături de Puterile Centrale, să se pronunţe pentru adoptarea unei poziţii de neutralitate sau, dimpotrivă, să se angajeze militar de partea puterilor care compuneau Antanta şi în acest fel, să lupte pentru alăturarea la statul naţional a teritoriilor româneşti, care atunci se aflau sub dominaţia Imperiului austro-ungar. Consiliul de coroană reunit la Sinaia în 21 iulie/ 3 august 1914 a decis, împotriva dorinţei exprimate de către regele Carol I, ca România să rămână neutră şi în acelaşi timp să adopte toate măsurile necesare pentru apărarea frontierelor. Tratatul de alianţă cu Puterile Centrale din 1883 nu a intrat în vigoare, fiindcă prevedea casus foederis. Astfel, România avea datoria de a interveni în favoarea dublei monarhii numai dacă Austro-Ungaria ar fi fost victima unei agresiuni militare. Ori tocmai Viena fusese cea care iniţiase agresiunea împotriva Serviei. Tratatul din 1883 a devenit prin urmare caduc.

Lipsa de încredere a României în Rusia

În perioada ulterioară declarării neutralităţii, diplomaţia românească a purtat tratative cu ambele grupări beligerante, dar cu precădere cu Antanta. De ea se legau speranţele României de realizare a idealului naţional, care implica, în împrejurările de atunci, alăturarea Transilvaniei, Bucovinei  şi Banatului la Vechiul Regat. De preluarea Basarabiei nu putea fi vorba, această provincie fiind incorporată Imperiului Rus al Romanovilor, iar Rusia făcea parte din Antanta. Provincia dintre Prut şi Nistru fusese înglobată în Imperiul ţarist în 1812, după războiul ruso-turc dintre anii 1806-1812. În 1856, Congresul de pace de la Paris a decis ca judeţele sud-basarabene Cahul, Bolgrad şi Ismail să revină statului român. Însă, după un scurt interludiu de administraţie românească, ce a durat până în 1878, Rusia s-a înstăpânit din nou asupra întregii Basarabii, România preluând în schimb Dobrogea şi Delta Dunării. La finele războiului ruso-turc din 1877-1878, vecinul răsăritean al României a dovedit din nou o atitudine ostilă, armata rusă încercând să ocupe părţi din teritoriul românesc.

 Rusia a continuat şi mai târziu să manifeste puternice tendinţe hegemonice. Pretenţiile sale cu privire la Constantinopol şi Strâmtorile Bosfor şi Dardanele erau evidente. În plus, politica sa de a se erija în protectoare a statelor şi popoarelor slave şi (sau) ortodoxe din regiunea balcanică, a creat mereu, pe parcursul veacului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, premisele unei hegemonii. Statutul de „protector” al Rusiei legitima imixtiunile, intervenţiile şi ingerinţele sale, inclusiv în treburile interne ale Principatelor Române. Aşa-numitul protectorat ţarist asupra Ţărilor Române a fost instituţionalizat prin convenţia de la Akerman din 1826 şi, cu precădere, prin tratatul de la Adrianopole din 1829. Ulterior, cu prilejul aceluiaşi Congres de pace de la Paris, protectoratul unilateral exercitat de către Rusia asupra Moldovei şi Ţării Româneşti a fost substituit cu garanţia colectivă a marilor puteri europene. Cu toate acestea, Rusia a continuat, sub masca fostului  statut de protectoare, să încerce să îşi impună dominaţia asupra Balcanilor şi să acapareze noi teritorii.

Aderarea României la blocul Antantei în cea dintâi conflagraţie mondială a fost amânată şi datorită prezenţei Imperiului ţarist în alianţă, atitudinea nesinceră din trecut a acestuia cântărind foarte mult. Dominaţia asupra oraşului Constantinopol şi controlul Bosforului şi Dardanelelor reprezentau obiectivele de război ale Imperiului Romanovilor, dar drumul ruşilor spre Strâmtori trecea prin România, un motiv în plus de îngrijorare pentru oficialităţile române. Aşadar, la începutul conflictului mondial, raporturile României cu Rusia nu erau tocmai cordiale, în pofida vizitei ţarului Nicolae al II-lea la Constanţa, în iunie 1914. Dacă Republica Franceză reprezenta statul din tabăra Antantei care îşi dorea cel mai mult dobândirea concursului României în război, Imperiul ţarist era destul de reticent în această privinţă, unele cercuri ruse agreând mai degrabă varianta unei colaborări militare cu Bulgaria, mai ales în condiţiile în care Bucureştiul îşi afirmase voinţa de a dispune de întreaga libertate de alegere a momentului acţiunii.

Relaţii româno-bulgare mai degrabă încordate

Acelaşi lucru se poate preciza despre relaţiile României cu vecinul meridional, Regatul bulgar, relaţii caracterizate de o tensiune latentă după al doilea război balcanic. Alianţa balcanică din 1912, care repurtase victoria asupra Imperiului Otoman s-a rupt, al doilea conflict care a zdruncinat arealul balcanic opunând Bulgaria foştilor aliaţi, Serbia şi Grecia. Interesantă este atitudinea României în al doilea război balcanic. Ea a jucat un rol de element ponderator în funcţionarea balanţei de putere a arealului balcanic, iniţial menţinându-se în mod premeditat în expectativă, în rezervă şi intervenind numai atunci când Bulgaria, prin acţiunile sale, punea sub semnul întrebării echilibrul de putere şi risca să modifice raportul de forţe în regiune, devenind hegemon. Datorită dinamicii sale deosebite şi din pricina instabilităţii sporite, regiunea balcanică a fost calificată drept butoiul cu pulbere al Europei. Evident că autorităţile de la Bucureşti au decretat mobilizarea, intervenind împotriva Bulgariei, având girul marilor puteri, Franţa şi Rusia, aceasta din urmă fiind convinsă de Paris să accepte intervenţia română în Bulgaria. Implicarea României în al doilea conflict balcanic are o semnificaţie aparte, sugerând îndepărtarea de Imperiul dualist austro-ungar, deoarece Bulgaria era percepută ca stat protejat al dublei monarhii. Acţiunea anti-bulgară a Regatului Român constituia, într-o manieră voalată, un afront, un act de inamiciţie la adresa Austro-Ungariei.

După înfrângerea Bulgariei în cel de-al doilea război balcanic, la care a contribuit decisiv România, aceasta din urmă s-a afirmat ca putere regională, dealtfel cea mai importantă putere a zonei. Organizarea conferinţei de pace la Bucureşti, concretizată prin semnarea tratatului din 10 august 1913, fără ca reprezentanţii marilor puteri să fie prezenţi, constituia o dovadă peremptorie a recunoaşterii statutului privilegiat al României, care dobândea de la Bulgaria Dobrogea de Sud (Cadrilaterul), statul învins fiind constrâns să procedeze şi la cedări teritoriale în avantajul Greciei şi Serbiei. Cercurile diriguitoare de la Bucureşti vor acţiona constant în favoarea prezervării statu-quo-ului statornicit prin tratatul din 1913. La insistenţele Franţei, Rusia a renunţat să mai acţioneze în direcţia revizuirii acestui tratat. Dar fireşte, Bulgaria a manifestat pregnante intenţii revizioniste. Resentimentele, dorinţele revanşarde şi ranchiuna bulgarilor puteau răbufni oricând cu energie şi violenţă.

De laDivide et impera la principiul compensaţiilor teritoriale. Apropierea de Rusia şi încercări de atingere a unui modus vivendi cu Bulgaria

În tentativa lor de a obţine un avantaj militar şi psihologic în faţa preopinentului, cele două tabere rivale (Antanta şi Puterile Centrale) au căutat să îşi atragă concursul ţărilor care până în acea clipă au găsit de cuviinţă să rămână în neutralitate sau în expectativă. Antanta a purces la demersuri asidue pentru câştigarea sprijinului ţărilor care gravitau, cel puţin de jure, în sfera de influenţă a Puterilor Centrale, cazurile României, Bulgariei şi Italiei fiind elocvente. Această tactică, sinonimă cu principiul divide et impera, ce viza destrămarea sau măcar slăbirea taberei rivale, se constituie într-o pârghie clasică de menţinere sau restabilire a balanţei de putere. Antanta, (în special Rusia şi Franţa), a proiectat recrearea blocului balcanic care fiinţase în 1912 împotriva Turciei, de această dată el urmând să includă şi România.

Dacă raporturile României cu Rusia erau departe de a putea fi socotite drept relaţii de încredere şi prietenie, cele româno-bulgare s-au caracterizat, în general, printr-o evoluţie sinuoasă, care s-a încheiat cu intrarea celor două ţări în tabere beligerante opuse. În Bulgaria, guvernul condus de Vasil Radoslavov privea cu circumspecţie o alianţă cu celelalte state balcanice. Ţinând cont de orientarea predilectă în favoarea Puterilor Centrale a majorităţii clasei politice bulgare şi a opiniei publice, Bulgaria va sfârşi prin a se alătura blocului militar respectiv. Politica externă a guvernului Radoslavov a tins să normalizeze raporturile cu vecinii. În urma celui de-al doilea conflict balcanic, se deterioraseră şi raporturile Sofiei cu Belgradul şi Atena, nu doar cu Bucureştiul. Concesiile teritoriale la care a fost constrânsă să consimtă Bulgaria în favoarea învingătorilor au generat exacerbarea spiritului revizionist bulgar. Iniţial, intenţiile revizioniste nu s-au manifestat decât la nivel diplomatic, prin discuţii şi tratative. Având în vedere creşterea considerabilă a rolului României în sud-estul Europei după tratatul de la Bucureşti, autorităţilor bulgare nu le putea fi indiferentă poziţia pe care vecinul de la nord de Dunăre o va adopta în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor.

În vara anului 1914, existau totuşi şi unele tendinţe de realizare a unei apropieri româno-bulgare, reamintindu-se bunele raporturi dintre cele două state în perioada de dinaintea păcii din 1913. Încordarea şi răceala care au survenit în mod incontestabil după august 1913 au fost amplificate un an mai târziu prin unele incidente de frontieră. Cercurile guvernamentale române, atente la atitudinea oficialităţilor bulgare şi la cea a marilor puteri, au răspuns negativ la propunerile guvernului bulgar ca acest caz să fie anchetat de o comisie internaţională, propunând crearea unei comisii mixte româno-bulgare cu acest rost. România şi Bulgaria au oscilat între cele două blocuri beligerante, trăgând nădejde că obiectivele lor de politică  externă vor fi îndeplinite. Ele s-au declarat neutre, adoptând o politică de expectativă şi de tatonări. Atât în România, cât şi în Bulgaria, a devenit, din acea clipă, deosebit de evidentă separarea cercurilor politice după aderarea lor la una sau alta dintre cele două grupări combatante. Dacă în România era preponderent curentul pro-antantist, dimpotrivă, în Bulgaria, activitatea cercurilor filo-germane era foarte puternică şi chiar autorităţile înclinau spre Puterile Centrale.

Poziţia Rusiei faţă de România s-a modificat destul de brusc. Dacă imediat după declaraţia de neutralitate, autorităţile ruse au părut să fie mulţumite cu varianta adoptată la Bucureşti, în 23 iulie/5 august 1914, Stanislas Poklevski-Koziell, ministrul ţarist de la Legaţia Petrogradului a înaintat guvernului Ion I. C. Brătianu un proiect de convenţie militară ruso-română. Acest proiect stipula angajarea României cu toate forţele într-o cooperare cu Rusia împotriva Imperiului austro-ungar. Colaborarea militară ar fi debutat odată cu data semnării acordului, în schimbul asumării obligaţiei de către Rusia de a nu înceta războiul împotriva Austro-Ungariei înainte ca teritoriile aflate sub dominaţia dublei monarhii şi locuite de populaţie românească să fie alăturate Coroanei române. La rândul său, România urma a se angaja să nu încheie pace cu Austro-Ungaria decât numai cu consimţământul Rusiei şi concomitent cu aceasta. Statele majore generale român şi rus vor fi însărcinate să se pună de acord asupra modalităţilor cooperării, iar respectiva convenţie urma să rămână în vigoare până la încheierea păcii între Rusia şi Austro-Ungaria. Premierul Brătianu a avut de enunţat o obiecţie asupra formei propunerii ruse, remarcând în mod just că o convenţie militară nu putea fi decât rodul unui tratat politic. Ori respectivul proiect viza doar cooperarea militară.

Proiectul de convenţie lăsa la latitudinea României momentul în care va purcede la declanşarea operaţiilor militare pentru eliberarea teritoriilor româneşti încorporate imperiului dualist. Limitele respectivelor teritorii aveau să fie determinate ulterior. La temelia stabilirii frontierelor, urma să stea principiul majorităţii populaţiei. Ministrul de externe, Serghei Sazonov, a declarat că Rusia va fi dispusă să garanteze integritatea teritorială din acel moment a României, în cazul unui eventual atac bulgar în timpul cooperării militare româno-ruse.

Constituirea blocului balcanic proiectat s-a izbit de mari dificultăţi. Fiecare stat viza să obţină totul spre propriul profit, chiar cu riscul de a leza interesele vecinilor săi. Pe de altă parte, Puterile Centrale urmăreau, la rândul lor, să creeze un front bulgaro-turco-român sub propriul control. Atragerea Bulgariei în alianţa balcanică, sub patronajul Rusiei şi Franţei, nu era posibilă decât prin promisiunea că vor fi realizate aspiraţiile sale naţionale. În acest sens, era necesar să i se garanteze extinderea teritoriului, nu doar în dauna Turciei, ci şi pe seama României, Serbiei şi Greciei, acest lucru implicând mari sacrificii din partea acestora. Pentru a oferi teritorii Bulgariei şi a o determina să adere la alianţa balcanică, trebuia ca Serbiei să îi fie smulsă o mare parte din Macedonia, României să i se răpească Cadrilaterul, iar Greciei Kavalla, împreună cu Seres şi Drama. Nemulţumirea statelor care astfel ar fi fost deposedate de teritorii avea să fie limitată sau înlăturată prin unele compensaţii. Pentru România, de pildă, compensaţiile teritoriale urmau a fi căutate în Transilvania şi Bucovina., pentru Grecia în Epir, iar pentru Serbia, în Bosnia şi Herţegovina. De această dată, balanţa de putere ar fi fost prezervată prin intermediul principiului compensaţiilor teritoriale.

Pentru a se obţine o atitudine paşnică din partea Bulgariei, ministrul plenipotenţiar al României la Paris, Emil Lahovari a propus să se uziteze în ceea ce o privea aşa-numitul duş scoţian, adică să fie combinate promisiunile de teritorii cu ameninţările. Drept mijloc de ameninţare, Rusia trebuia să trimită la Varna nave de război împreună cu un corp de debarcare recrutat din rândul trupelor din Caucaz.

Guvernul român a declinat propunerea Rusiei de a coopera militar, declarând că în acea fază a războiului, trebuia să îşi rezerve eforturile pentru menţinerea echilibrului balcanic. România intenţiona să supravegheze atitudinea Bulgariei în acele prime luni de conflict.

Însă la 18 septembrie/1 octombrie 1914 s-a semnat o convenţie între Rusia şi România, ultima asumându-şi angajamentul de a rămâne în neutralitate. În schimbul neutralităţii sale binevoitoare - care să implice stoparea transporturilor de materiale de război pentru Turcia pe teritoriul său, precum şi înlesnirea transporturilor ruse menite să ajungă în Serbia - România primea garanţii referitoare la integritatea sa teritorială. În plus, i se recunoştea dreptul de a încorpora provinciile din Austro-Ungaria locuite de o populaţie majoritară românească, precum şi consimţământul de a dispune de întreaga putere de decizie asupra momentului oportun pentru ocuparea respectivelor provincii. Într-o convorbire cu plenipotenţiarul României la Petrograd, Constantin Diamandi, diplomatul rus, baronul Maurice Schilling a abordat şi chestiunea unei posibile păci separate cu Austro-Ungaria. În opinia sa, ideea nu era respinsă de către cercurile conducătoare ţariste, cu condiţia ca dubla monarhie să consimtă la concesii în favoarea Serbiei.

Problema concesiilor pentru Regatul român nu era prevăzută în cazul încheierii unei păci separate. Deci, tratativele de pace separată desfăşurate ulterior de către guvernul rus au relevat încălcarea acordului din 18 septembrie/1 octombrie 1914. România continua să manifeste temeri în privinţa atitudinii Bulagariei, a proiectelor acesteia, care rămâneau mereu impenetrabile.

La 7 octombrie 1914, ministrul Bulgariei la Bucureşti, Radev, a reafirmat faţă de Jean-Camille Blondel, omologul său francez, ideea că Bulgaria se va menţine în neutralitate chiar dacă România va intra în acţiune. Dacă acordăm credit cuvintelor reprezentantului Sofiei, Bulgaria nu decisese să atace Serbia până în acel moment, pentru a evita astfel un conflict cu Antanta. De altfel, bulgarii nu ar fi putut lupta, chipurile, împotriva ruşilor, iar dorinţa lor era să ajungă la un acord cu România. Însă aceasta din urmă nu ar fi fost receptivă la iniţiativele bulgare. Având în vedere aceste realităţi, Blondel credea că, de fapt, dacă executivul român ar dori sincer să ajungă la un modus vivendi cu Bulgaria, acest lucru ar fi posibil prin arbitrajul Rusiei. Din păcate, guvernului român nu îi surâdea ideea unui asemenea acord, ţinând să invoce pericolul bulgar pentru a explica inactivitatea sa. O înţelegere cu Bulgaria nu era posibilă decât prin cedarea Cadrilaterului, ori Bucureştiul excludea de la bun început această alternativă. Totuşi, spre sfârşitul lui octombrie 1914, Sazonov preconiza conturarea unei alianţe cu România şi Bulgaria, dacă vecinul sudic al României ar consimţi să intervină militar împotriva Turciei. Unii diplomaţi români, precum ministrul de la Petrograd intuiau o posibilă acţiune simultană: Bulgaria în Tracia, iar România în Transilvania. Deputatul naţionalist rus Krupenski a procedat chiar la propuneri concrete în cadrul unei şedinţe a Dumei. El  sugera un “bargaining”, o practică destul de răspândită în negocierile diplomatice. A pledat pentru retrocedarea Basarabiei către România, iar în schimb Rusia şi-ar fi asigurat dominaţia asupra Strâmtorilor, în vreme ce Bulgaria ar fi intrat în posesia liniei Turtucaia-Balcic. Toate părţile aveau să fie astfel mulţumite.

Ministrul de externe rus, Sazonov, dorea cu ardoare realizarea unei înţelegeri sârbo-bulgare, însă şansele de reuşită erau mici din pricina contenciosului macedonean şi a resentimentelor prea recente dintre cele două părţi care făceau apropierea puţin probabilă. În orice caz, diplomaţia Antantei era convinsă că o implicare militară a Bulgariei ar antrena angajarea României. Cert este că în 27 octombrie 1914, România era neliniştită în privinţa Strâmtorilor şi dorea să obţină asigurări sau chiar angajamente în această privinţă. Reprezentantul diplomatic român la Petrograd, Constantin Diamandi a sugerat să fie decretată neutralitatea comercială a Strâmtorilor şi a Constantinopolului, precum şi acordarea dreptului de liberă trecere atât pe timp de pace, cât şi de război, deopotrivă pentru toate tipurile de nave.

În noiembrie 1914, un nou eveniment a inflamat şi mai mult spiritele în regiunea balcanică. Zona era oricum destul de frământată, pe de o parte din cauza războiului austro- ungaro-sârb şi pe de altă parte, din pricina intereselor profund divergente, care în loc să aducă laolaltă statele balcanice, din contră, acutizau contradicţiile şi rivalităţile dintre ele. Proclamaţia ţarului rus Nicolae al II-lea, din 8 noiembrie 1914, a generat o escaladare a disensiunilor şi a provocat nelinişte, în principal la Bucureşti.

Această proclamaţie exprima speranţa că războiul ruso-turc se va finaliza marcând triumful programului hegemonic iniţiat de Petru cel Mare. S-au răspândit mari temeri că Rusia s-ar putea înstăpâni asupra Mării Negre şi a Strâmtorilor. Drept urmare, Blondel a dorit o explicaţie oficială din partea guvernului rus, care să pună capăt acestor supoziţii, pentru a nu permite să planeze nicio îndoială asupra principiilor libertăţii şi internaţionalizării Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele.

Atunci când guvernul român a solicitat explicaţii Rusiei în ce priveşte respectiva proclamaţie, cercurile conducătoare ruse au manifestat o atitudine plină de dispreţ afirmând că România nu era îndreptăţită să participe la reglementarea unor chestiuni de primă importanţă.

Astfel, relaţiile româno-ruse şi româno-bulgare au fost destul de reci, această realitate constituind o cauză eşecului de reconstituire a blocului balcanic. Interesele naţionale particulare au rămas prioritare şi au fost mult prea importante pentru a mai face loc concesiilor. Dialogul şi negocierile s-au dovedit ineficiente în tentativa de aducere în aceeaşi tabără a tuturor statelor din regiunea balcanică. România va persista în starea de neutralitate pentru încă mai bine de un an, iar Bulgaria, chiar dacă diplomaţia Antantei a depus eforturi susţinute să o atragă, va sfârşi prin a se ralia Puterilor Centrale în octombrie 1915, după ce Turcia s-a alăturat, de asemeni, aceluiaşi bloc militar încă din noiembrie 1914.

Surse documentare :

Arhivele Naţionale ale României, Fonduri Casa Regală, Diamandi.

Archives du Ministère des Affaires Etrangères Français; Série Guerre 1914- 1918, Sous-Séries: Roumanie.

Service Historique de l’Armée de Terre, Série Attachés Militaires en Roumanie

Documents diplomatiques concernant le rapports entre l’Autriche – Houngrie et la Roumanie: 22 Juillet 1914 – 27 Août 1916, Imprimerie I. R. De la Cour et L’Etat, Vienne, 1916.

Documents diplomatiques français (1871 - 1914), Imprimerie Nationale, Paris, MCMXXXVI.