Contrar unei idei larg răspândite, Biserica medievală n-a fost
întotdeauna ostilă magiei. Numai clericii instruiţi puteau practica magia
ritualică, doar ei puteau să citească cărţile de magie, redactate în latină,
prin care se puteau invoca demonii. Cât despre vrăjitorii satelor, aceştia se
găseau peste tot şi erau utili comunităţii pentru că ştiau să vindece diverse
boli şi pentru că ştiau cum să pună blesteme asupra cuiva. Poate că
unii au avut de suferit din cauza condamnării publice, dar nu putem vorbi de o
persecuţie sistematică înainte de ultima perioadă a Evului Mediu.
Istoria prigonirii celor
care practicau vrăjitoria în spaţiul românesc este strâns legată de evoluţia
acestui fenomen în Europa Occidentală. Doctrina ecleziastică evoluează începând
din secolul al XIII-lea în contextul luptei împotriva ereziilor: catarii, de
exemplu, sunt din ce în ce mai diabolizaţi. Ei sunt acuzaţi că ar fi făcut un
pact cu diavolul, că şi-au vândut sufletele acestuia. Vrăjitorii apar şi ei
drept eretici pentru că şi-ar fi renegat credinţa în Dumnezeu. Apare astfel
fantasma sectelor satanice care sunt în război împotriva societăţii creştine.
Majoritatea oamenilor
asociază ideea goanei după vrăjitoare Evului Mediu, dar majoritatea proceselor
au avut loc în perioada Renaşterii. În Europa, se disting două valuri. Primul,
condus de tribunalul Inchiziţiei, parcurge anii dintre 1480 şi 1520. Al doilea,
mult mai brutal, este opera tribunalelor seculare – procesele se derulează în
perioada 1580-1630. În regatul Franţei, care împreună cu ţările vecine execută
2725 de persoane, zonele cele mai atinse de stigmatul vrăjitorilor sunt Nordul,
Lorena, Estul, Languedoc şi zona de sud-vest, adică la periferie.
Prima atestare a
prigoanei
Cea mai veche goană după
vrăjitoare datează din anii 1220-1230. Inchizitorul Germaniei, Conrad de
Marburg, s-a autoconvins că o sectă, pe care el o numeşte Luciferieni, era
activă în zona Renaniei. Acompaniat de doi asistenţi, acesta îi arestează pe
suspecţi care, sub tortură, îşi recunsosc vina şi sunt arşi pe rug. Timp de mai
mulţi ani, acest trio este sursa unui val de teroare ce străbate Germania, până
ce Inchizitorul face o greşeală impardonabilă. În timpul unei adunări a
statelor din Imperiu, Inchizitorul îl acuză pe contele Heinrich von Sayn că ar
fi fost văzut, în timpul unei orgii nocturne, încălecând un crab gigantic.
Martorii îşi retrag însă declaraţiile, dar Inchizitorul, umilit, nu-şi
recunoaşte eşecul. În iulie 1233, acesta moare în circumstanţe obscure.
În timpul secolului al
XIV-lea, procesele pentru vrăjitorie se înmulţesc în Europa Occidentală, dar
apar numai cazuri individuale şi nu se vorbeşte niciodată de vreo sectă. Abia
la sfârşitul veacului se dezvoltă, în regiunile alpine, această idee a
existenţei unei secte.
În dioceza Sionului începe,
în 1429, prima mare vânătoare de vrăjitoare. Conform lui Hans Fründ, un
cronicar din Lucerne, apar, în doar câteva luni, sute de suspecţi, bărbaţi şi
femei care, sub tortură, recunosc că ar fi adoratori ai diavolului. Se pare că
persecuţia a durat mai bine de zece ani, iar peste 200 de persoane au fost arse
pe rug.
Cine erau prigoniţii?
Conform actelor de procedură
care au supravieţuit timpului, condamnaţii nu erau decât persoane izolate,
marginali, vraci sau evrei. Uneori era vorba şi de ţărani denunţaţi de vecini
sau chiar de apropiaţi de-ai lor, care îşi reglau disputele pentru pământ sau
certurile de familie. Începând cu anii 1430, mai multe cazuri apar în cronica
lui Lucerne. Cel mai spectaculos apare în Arras. Totul începe în 1459 cu
arderea pe rug a lui Robert de Vaux, condamnat pentru vrăjitorie. De fapt,
toată această goană după vrăjitoare din secolele XIV-XV a fost doar o exagerare
a imaginarului creat în jurul ideii, înspăimântătoare, de sabat. Abia în veacul
următor, în contextul crizei religioase, s-au răspândit marile ruguri ale
Renaşterii.
Prigoana vrăjitoarelor
din Transilvania
Pe teritoriul românesc, în
Transilvania, în secolele XVI – XVII, s-au desfăşurat cele mai multe procese de
vrăjitorie. Interesant este faptul că principalele acuzaţii aduse vrăjitoarelor
erau cele de „schilodire”şi îmbolnăvire a copiilor. Simpla suspiciune de
practicare a vrăjitoare aducea atunci oprobriul comunităţii care îndepărta din
localitate persoana bănuită de vrăjitorie sub ameninţare ca dacă se va întoarce
îşi va „pierde capul”. Spre deosebire de Europa de Occidentală în Transilvania
execuţiile şi torturile aplicate celor suspectaţi că sunt vrăjitori au fost
mult mai puţine. Un alt amănunt interesant este dat de acuzaţiile aduse de
soţiile care erau părăsite de către soţii lor în urma „blestemelor şi
farmecelor” aruncate de „o vrăjitoare” „plătită” de o altă femei.
Evreii - acuzaţi de
ritualul infanticid
„Acuzaţiile de infanticid
ritual în spaţiul românesc sunt înregistrate relativ târziu, dar sincron cu
restul zonei est-europene: în secolele XVIII-XIX. Adesea, astfel de incriminări
erau urmate de tulburări violente. În 1710, de pildă, la Târgu-Neamţ au fost
linşaţi 5 evrei şi puşi în lanţuri alţi 22, pe motiv ca ar fi ucis un copil
creştin: "căci le trebuie lor sânge de Paşti". Este cea mai veche
atestare documentară a unui astfel de caz în arealul românesc. (...)Î n secolul
al XIX-lea, în oraşe din Moldova (Iaşi, Roman, Galaţi, Baciu, Piatra Neamţ
s.a.), sunt atestate cele mai multe acuzaţii de acest gen, cu urmările cele mai
grave. Tulburările violente de la Galaţi, care au avut loc de Paste în 1859,
sunt simptomatice: au fost înregistraţi morţi şi răniţi, au fost distruse
sinagogi, au fost arse sulurile Legii, au fost devastate casele şi prădate
prăvăliile, iar autorităţile, în loc să pedepsească pe instigatori, i-au
arestat pe evrei. Bancherul Rothschild însuşi a intervenit pe lângă Cuza Vodă,
cerând protecţie pentru evreii din Galaţi” (1).
Unul dintre cele mai mari
cazuri de prigoană în spaţiul românesc în urma „suspiciunii” practicării unui
ritual infanticid s-a petrecut la Chişinău. „Se considera că autorul moral al
pogromului de la Chişinău este politicianul de extrema dreapta Pavalachi A.
Crusevan. Acesta era un moldovean rusificat, care de câţiva ani - prin
intermediul ziarului său Bessarabetz ("Basarabeanul") - susţinea o
întreaga campanie pentru expulzarea şi exterminarea evreilor din zona. Crusevan
l-a invitat la Chişinău chiar şi pe parlamentarul român ultranaţionalist A.C.
Cuza, profesor la Universitatea din Iaşi, care a ţinut mai multe conferinţe
incendiare, în care şi-a prezentat doctrina antisemită. Amândoi au proclamat ca
masacrul va avea loc de sărbătoarea Paştelui, la 6-8 aprilie 1903. Într-adevăr,
ziarul lui Crusevan a anunţat chiar înaintea Paştelui ca în târgul Dubasari, pe
malul Nistrului, evreii ar fi comis un omor ritual asupra unui băiat creştin.
Simptomatic este faptul ca nu au reacţionat masele din Dubasari, ci cele din
Chişinău şi din împrejurimi (incitate în prealabil), care au năvălit înarmate
în cartierele evreieşti. Îngrijorat de cursul evenimentelor, marele rabin din
Chişinău a cerut episcopului creştin sa nege în mod public zvonul absurd. Dar
acest înalt preot - scria un ziarist rus - a declarat public ca el
însuşi crede în povestea ca evreii folosesc sânge de creştin în scopuri rituale.
Episcopul a turnat astfel gaz peste focul pogromului. La rândul lor, soldaţii
nu au intervenit, pe motiv ca guvernatorul ar fi "aşteptat ordine" de
la ţarul Nicolae al II-lea şi nu le-ar fi primit, iar poliţiştii, în loc sa ia
măsuri de protecţie a evreilor, le indicau răzvrătiţilor casele în care aceştia
locuiau. Evreii s-au trezit complet abandonaţi în fata maselor isterizate.
Urmările au fost pe măsura: 50 de morţi, sute de grav răniţi, 800 de case şi
600 de prăvălii distruse şi prădate etc” (2).
Note
1. Andrei
Oişteanu, Acuzaţia de omor ritual. O suta de ani de la pogromul de la
Chişinău
2.
Ibidem
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu