Elisabeta I a Angliei este un
personaj unic în istoria Angliei: situația sa neobișnuită de regină
necăsătorită – singura din istoria țării – a creat o aură de mister în jurul
său ce dăinuie și astăzi. Mare parte din faima acestui personaj provine tocmai
din faptul că e cunoscută ca și ”Regina Virgină”, și mulți istorici – dar și
psihologi – au încercat să-și explice de ce Elisabeta a ales să nu se
căsătorească.
Alegerea neobișnuită a Reginei i-a
atras numeroase critici și a stat la baza a numeroase tulburări politice.
Constant, de-a lungul îndelungatei sale domnii, parlamentarii i-au cerut să se
căsătorească pentru a se rezolva problema succesiunii. Pretendenți au existat,
inclusiv printre capetele încoronate ale Europei, și s-au purtat foarte multe
negocieri în acest sens, dar de fiecare dată Elisabeta sfârșea prin a refuza
mariajul. Motivele exacte nu se cunosc nici până în ziua de azi.
Din momentul în care a Elisabeta a
devenit Regina Angliei, toată lumea s-a întrebat când va avea loc căsătoria ei.
S-a presupus că unul din primele lucruri pe care-l va face noua regină avea să
fie să-și aleagă un soț care să o ajute să guverneze și, încă și mai important,
să-i dea un moștenitor. Elisabeta era ultima din dinastia Tudorilor și ar fi
fost normal ca principala ei preocupare să fie perpetuarea dinastiei. Era încă
tănâră, spre deosebire de sora ei, Mary, care ajunsese regină când avea deja
peste 30 de ani, și toți își doreau ca țara să aibă din nou o familie regală.
Fără un moștenitor la tron, viitorul era nesigur, mulți temându-se că țara ar
putea ajunge în război civil din cauza altor pretendenți la tron.
În primele săptămâni ale domniei, la
curtea engleză se aflau foarte mulți pețitori. Ambasadorii statelor din Europa
îi făceau reginei oferte în numele stăpânilor lor. Regina devenise practic cea
mai căutată femeie din Europa. A primit oferte de la Regele Spaniei, prințul
Suediei, viitor Rege, de la arhiducele Carol, fiul Împăratului Ferdinand,
diverși conți englezi etc. Se pare însă că singura persoană de la curte care nu
înțelegea urgența căsătorieie era Elisabeta însăși.
Nu vom ști niciodată dacă Elisabeta
intenționa sau nu să se căsătorească. Ea a declarat de mai multe ori că,
personal, ar fi preferat să nu o facă, și nu s-a arătat niciodată entuziasmată
de această idee. Ar fi însă o greșeală să presupunem că, din moment ce ea nu
s-a căsătorit, nu intenționa să o facă. Căsătoria unei Regine era o afacere
foarte complicată care se putea dovedi a fi catastrofală pentru regat.
Elisabeta nu dorea să facă aceeași greșeală pe care o făcuse sora ei, Mary,
căsătorită cu Filip al Spaniei, un om extrem de nepopular în rândul populației.
În plus, cu oricine s-ar fi căsătorit Elisabeta, respectivul ar fi avut
pretenția de a avea un cuvânt de spus în problemele guvernării – așa cum făcuse
și Filip - și nici Elisabeta, nici miniștrii ei nu doreau să renunțe la
conducerea exclusivă a afacerilor statului.
Din aceste motive, pentru interesele
statului era cel mai bine ca Elisabeta să-și aleagă un soț care să aibă
statutul și rangul potrivit, dar care să nu fie reprezentantul unei mari puteri
europene și care să se mulțumească doar cu rolul de prinț-consort. Astfel,
monarhii europeni ieșeau automat din discuție, deși Erik al Suediei a fost
considerat multă vreme o variantă bună. Acesta era și el protestant și avea o
imagine bună în rândul englezilor. Totuși, nu era un monarh bogat, iar
căsătoria ar fi adus Angliei prea puține beneficii materiale sau politice
(Suedia nu era, la vremea respectivă, o putere importantă).
Proiectele de căsătorie ale
Elisabetei I
Cronologia principalilor pretendenţi
ai Elisabetei [cei subliniaţi au fost cei în jurul cărora s-au purtat cele mai
multe discuţii şi negocieri]:
- 1534 - Ducele de Angoulême, al treilea fiu al regelui Franței, Francisc I;
- 1542 - un prinţ portughez;
- 1543 - fiul Earl-ului de Arran;
- 1544 - Prinţul Filip al Spaniei, viitorul Rege Filip al II-lea;
- 1547 - sir Thomas Seymour;
- 1552 - Prinţul Danemarcei;
- 1553 - Courtenay, Earl de Devonshire;
- 1554 - Emanuel Philibert, Duce de Savoia;
- 1554 - Prinţul Danemarcei
- 1556 - Prinţul Eric al Suediei;
- 1556 - Don Carlos, fiul lui Filip al II-lea;
- 1559 - Prinţul Eric al Suediei;
- 1559 - fiul lui John Frederic, ducele Saxoniei;
- 1559 - Sir William Pickering;
- 1559 - Earl de Arran;
- 1559 - Henry Fitzalan, Earl de Arundel;
- 1559 - Robert Dudley;
- 1560 - Regele Eric al Suediei;
- 1560 - Adolphus, Duce de Holstein;
- 1560 - Regele Carol al IX-lea al Franței;
- 1560 - Henry, duce de Anjou;
- 1566 - Robert Dudley;
- 1568 - Arhiducele Carol;
- 1570 - Henry, duce de Anjou;
- 1572-1585 - Francisc, duce de Alençon (ulterior de Anjou).
In 1559, Parlamentul i-a adresat
Reginei o petiție prin care îi cerea să se mărite cât mai repede şi nu cu un
străin. Parlamentul dorea ca succesiunea să fie asigurată printr-un moştenitor
masculin, de sânge englez, astfel încât nici un străin să nu poată ridica
pretenţii la tron. Elisabeta a răspuns petiției astfel :
”[… ]Petiţia pe care mi-aţi
adresat-o constă în trei probleme, iar răspunsul meu la ea depinde de două.
La prima parte vă pot spune că, de
când sunt în stare să judec singură, am ales de bunăvoie starea în care mă aflu
acum, care mă satisface din plin şi care cred că şi lui Dumnezeu îi place. Dacă
ambiţia unei glorii mai mari mi-ar putea fi oferită de un soţ, cum mi s-a
propus, după cum Lordul vostru Trezorier ştie bine aceasta, sau dacă teama de
duşmanii mei sau de moarte, al cărei mesager sau mai degrabă supraveghetor a
fost nu puţin timp zilnic în faţa ochilor mei …sau poruncile surorii mele,
despre care nu spun mai mult, ca să nu-i pătez memoria, pentru că nu vreau să
acuz morţii, dar una din aceste cauze ar fi putut să mă convingă să-mi schimb
modul de viaţa, nu aş fi acum ceea ce sunt […]
Dar vă înţeleg petiţia şi iau ce
este bun din ea, pentru că este simplă şi nu conţine nici o condiţionare de loc
sau de persoană. Altfel, mi-ar fi displăcut foarte mult, şi aş fi considerat-o
ca o dovadă de aroganţă din partea voastră, nefiind potrivit, ca o abatere de
la datoria voastră de supunere, … să trageţi dragostea mea către ce vă place
vouă sau să limitaţi voinţa mea prin fanteziile voastre. Cu toate acestea, nici
unul dintre voi să nu se îndoiască că, dacă Dumnezeu vrea să mă îndrepte într-o
zi spre o altă stare, să fiţi siguri că niciodată nu voi refuza ceea ce este
bine pentru regat şi pentru binele tuturor … Vă asigur că niciodată nu voi
încheia în această problemă ceva ce ar prejudicia regatul, pentru bogăţia,
binele şi siguranţa celor pentru care nu voi înceta să-mi dedic viaţa …
Dar dacă lui Dumnezeu îi va plăcea
să mă păstreze în afara căsătoriei, nu aveţi de ce vă teme că El va abandona
acest regat fără un moştenitor mai bun decât cel care ar proveni din căsătoria
mea …
Iar la sfârşit, îmi va fi destul ca
pe piatra mormântului meu să fie scris că o regină, domnind cât a domnit, a
trăit şi a murit fecioară.”
Răspunsul la cererea în căsătorie a
lui Erik al Suediei, 1560
”Serenităţii Sale Prinţului, Vărului
Nostru Drag,
O scrisoare, cu adevărat a voastră
atât prin scris cât şi prin sentimente, ne-a fost înmânată pe 30 Decembrie de
fratele vostru drag, ducele de Finlanda. Şi în timp ce vedem că entuziasmul şi
dragostea minţii voastre către noi nu s-a diminuat, suntem în parte îndureraţi
deoarece nu îi putem acorda Înălţimii voastre acelaşi tip de afecţiune.
Şi aceasta nu se întâmplă pentru că
ne-am îndoi în vreun fel de dragostea şi onoarea voastră, ci pentru că, aşa cum
adesea am mărturisit atât în cuvinte cât şi în scris, niciodată până acum nu am
avut sentimentul acestui tip de afecţiune către cineva.
Prin urmare o rugăm pe Înălţimea
voastră, din nou şi din nou, să puneţi o limită dragostei voastre, în aşa fel
încât să nu treacă dincolo de legile prieteniei în prezent şi nici să le ignore
în viitor. In schimb, noi vom avea grijă să îndeplinim către Înălţimea voastră
tot ce este necesar pentru păstrarea cu sfinţenie a prieteniei între Prinţi.
Pare ciudat pentru Înălţimea voastră să scrie că aţi înţeles de la fratele şi
ambasadorii voştri că noi suntem întru totul hotărâtă să nu ne căsătorim cu un
soţ absent, şi că nu ar trebui să dăm nici un răspuns până nu vă vom vedea în
persoană.
Noi credem cu siguranţă că dacă
Dumnezeu ne va îndrepta vreodată inima spre căsătorie niciodată nu vom accepta
sau alege vreun soţ absent, oricât de puternic şi bogat ar fi. Dar că nu ar
trebui să vă răspundem până nu vă vom vedea în persoană este atât de îndepărtat
de lucrul în sine, încât niciodată nu am luat în considerare aşa ceva. Dar,
după cum întotdeauna am spus, cu cuvinte asemănătoare, atât fratelui vostru,
care este cu siguranţă un prinţ extraordinar şi pe bună dreptate foarte drag
nouă, cât şi ambasadorilor, că nu ne gândim în inima noastră să ne mărităm, ci
ne-am dedicat acestei vieţi necăsătorite şi sperăm ca Înălţimea voastră să
nu-şi mai consume timpul aşteptându-ne.
Dumnezeu să dea Înălţimii voastre
mulţi ani de sănătate şi pace. Din castelul nostru de la Westminster, 25
Februarie,
Sora şi verişoara Înălţimii voastre,
Elisabeta ”
Răspuns adresat unei delegaţii
parlamentare asupra căsătoriei ei, 1566
”Nu m-am născut în ţară? Au fost
părinţii mei născuţi într-o ţară străină? Nu este aici regatul meu? Pe cine am
oprimat? Pe cine am îmbogăţit în detrimentul altuia? Ce tulburare am provocat
în această stat astfel încât să fiu suspectată că nu am nici un respect faţă de
el? Cum am guvernat de la începutul domniei? […]
Problema asupra căreia ei au făcut
petiţia, după cum am fost înştiinţată, constă în două puncte: căsătoria mea şi
desemnarea succesiunii la coroană, în care căsătoria a fost prima plasată, de dragul
obiceiurilor. Le-am trimis răspuns prin consiliul meu, mă voi mărita (chiar
dacă după propria mea dispoziţie eram înclinată mai degrabă să nu o fac), dar
răspunsul nu a fost acceptat sau luat în considerare, deşi erau cuvintele
Prinţului lor. Niciodată nu voi încălca cuvântul rostit în public al unui
prinţ, de dragul onoarei mele. Prin urmare, spun din nou: mă voi mărita cât de
curând voi putea să o fac convenabil, dacă Dumnezeu nu îl va lua pe cel
cu care intenţionez să mă mărit, sau pe mine, sau dacă altceva important se va
întâmpla. Nu pot spune mai multe în absenţa părţilor. Si sper să am copii,
altfel nu m-aş mărita niciodată. Ciudat fel de petiţionari sunt cei care cer
ceva şi nu pot fi altfel asiguraţi decât prin cuvântul prinţului şi totuşi ei nu
îl cred atunci când le este spus.
Al doilea punct a fost limitarea
succesiunii la coroană, în care nu a fost nimic spus pentru siguranţa mea, ci
doar pentru a lor. Nu s-a pomenit ca picioarele să pretindă să conducă ele
capul într-o problemă căreia el îi acordă atenţia necesară de vreme ce îl
priveşte mai îndeaproape pe el [capul], decât pe ele [picioarele]. ”
Celălalt pretendent care avea șanse
destul de mari să ajungă Regele Angliei a fost Ducele d’Alençon, fiul Caterinei
de Medici, Regina-Mamă a Franței, și fratele Regelui Franței. În anii 1570 el
era principalul personaj avut în vedere pentru căsătoria cu Elisabeta, deși era
cu mult mai tănâr decât acesta. Singurul motiv pentru care căsătoria celor doi
ar fi fost dezirabilă era că Anglia și Franța aveau nevoie de o alianță
reciprocă în condițiile în care relațiile cu Habsburgii se deterioraseră foarte
mult. Negocierile au eșuat din cauza cererilor considerate exagerate emise de
prințul francez. Acestea cerea următoarele:
-
titlul de rege al Angliei;
-
încoronarea la Westminster;
-
dotă anuală de 60.000 de lire sterline chiar şi după ce Elisabeta ar fi murit;
-
dreptul de a obţine, cu acordul reginei, orice funcţie publică şi demnitate din
regat;
-
libertatea de a-şi practica religia;
-
concesionarea unui port liber pe coasta de sud a Angliei, unde să amplaseze o
garnizoană franceză, ca loc de refugiu.
Chiar dacă Ducele d’Alençon ar fi
renunțat la anumite pretenții, probabil că mariajul oricum nu ar fi avut loc. Ideea
căsătoriei Reginei cu un francez displăcea multora. Spre exemplu, pamfletarul
John Stubbs și-a exprimat dezacordul cu privire la această idee într-un pamflet
numitThe Discovery of a Gaping Gulf whereunto England is like to be
swallowed by another French Marriage, if the Lord forbid not the banns, by
letting her Majesty see the sin and punishment thereof[1].
Stubbs argumentează că Regina, la
vârsta de 46 de ani, este prea bătrână pentru a avea copii, astfel că mariajul
este inutil. În plus, o relație atât de apropiată de monarhia franceză – ce
s-ar naște prin această căsătorie – ar compromite valorile, obiceiurile, limba
și moralitatea engleză. În text, el spune despre Ducele d’Alençon că ar fi ”vechiul
şarpe din Sfânta Scriptură, revenit sub înfăţişare omenească să o ispitească pe
Eva englezoaică şi să distrugă din nou paradisul terestru”.
BIBLIOGRAFIE
●
Keith Randell. Elisabeta I şi guvernarea Angliei. Bucureşti: Ed.
All, 2000
●
Michel Duchein. Elisabeta I. Bucureşti: Ed. Artemis, 2001
● John
Warren.Elisabeta I: religia şi politica externă. Bucureşti: Ed. All,
2000
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu