Anul 1769 a fost unul de grație pentru
continentul european. Nimeni nu și-ar fi închipuit că, în acel an, în decurs de
două luni și jumătate, se vor naște doi viitori adversari pe câmpul de luptă.
Acești doi oameni vor schimba major istoria Europei: unul din ei, Napoleon
Bonaparte, va declanșa ceea ce se va numi Războaiele Napoleoniene, iar
celălalt, Arthur Wellesley, va fi cel care îl va înfrânge definitiv pe
Napoleon, în urma bătăliei de la Waterloo.
Mareșal al Marii Britanii, Arthur Wellesley, primul duce de
Wellington, a fost un militar și om politic britanic, de origine irlandeză,
care a devenit cunoscut odată cu desfășurarea campaniei peninsulare din timpul
Războaielor Napoleoniene.
Acesta va fi comandantul armatelor aliate la Waterloo,
bătălia decisivă ce va pune capăt Războaielor Napoleoniene. Arthur Wellesley va
deveni de două ori prim-ministru al Marii Britanii, din partea partidului Tory
și va adopta Legea Emanciparii Romano-Catolicilor în 1829. Va rămâne membru al
Camerei Lorzilor și comandantul suprem al armatei britanice până la moartea sa,
în 1852.
În copilărie, mama lui îl considera
„prost, bâlbâit și bădăran”
Arthur Wellesley s-a născut pe 1 mai 1769 (conform
certificatului de botez, mulți istorici preferând această dată), în casa din
Upper Merrion Street 24 (numărul 6 în 1769)[1], Dublin, fiind
al șaselea copil al primului Earl de Mornington, Garret Wesley, profesor de
muzică la Colegiul Trinity din Dublin, membru al micii nobilimi anglo-irlandeze
și al Annei Hill, fiica primului viceconte de Dunnagon, Arthur Hill-Trevor. La
moartea lui Garret, în 1780, primul fiu al său, Richard, moștenește ambele
titluri nobiliare ale tatălui său (Earl de Mornington și Viceconte Wellesley),
și decide să schimbe numele familiei în Wellesley, din două motive: ori
considera că acest nume are o conotație aristocratică, ori din dorința de a se
dezice de pastorul metodist John Wesley[2].
Mama sa, o femeie cu principii puternic înrădăcinate, nu
avea o părere foarte bună despre el, considerându-l „prost, bâlbâit și bădăran”[3], și nu credea
că se va ridica vreodată la nivelul fratelui său mai mare, Richard, care va fi
educat la Oxford, ajungând în cele din urmă Guvernator general al Indiei.
La vârsta de 7 ani, micul Arthur se mută cu familia sa la
Londra. Motivul mutării din Irlanda în Anglia a fost acela ca odraslele
familiei Wesley să nu vorbească engleza cu accent irlandez, lucru considerat de
familie ca fiind un impediment într-o eventuală ascensiune pe scara socială. În
capitala britanică, viitorul duce va fi educat într-o școală din cartierul
Chelsea, iar după moartea tatălui său, este trimis la Colegiul Eton pentru a-și
definitiva studiile. Aici se va dovedi incapabil de a se adapta rigorilor
academice, nu va reuși să învețe latina sau greaca veche, și va evita în mod
constant activitățile sportive, în special fotbalul.
În 1784, Arthur se retrage de la Eton, și pentru o scurtă
perioadă, va avea un profesor particular. Mama sa decide să-l trimită la
Bruxelles, în speranța că, „dacă fiul său tot nu a putut stăpâni greaca sau
latina, măcar ar putea învața franceza”[4]. Participând
la cursurile unei școli locale, va reuși să învețe franceza, vorbind-o cu
accent belgian, și își descoperă poate singura moștenire de la tatăl său
-interpretatul la vioară.
Intrarea în armată
În curând, tânărul Arthur se va alătura Academiei Militare
de la Angers, condusă de M. de Pignerolle, o școală militară departe de prestigiul
unor școli precum Sandhurst sau Saint-Cyr. La Angers, tânărul Wellesley a
învățat teorii ale fortificațiilor, a luat lecții de scrimă și echitație, și
poate cel mai important, și-a perfecționat limba franceză, având în vedere că
la acea vreme, limba diplomației era franceza, și nu engleza, iar că în viitor,
toți comandanții trupelor aliate vor fi cunoscători de limba franceză. Arthur
pleacă de la Angers în 1786, M. de Pignerolle spunând despre el că „acest băiat
irlandez este o mare speranță”[5]. Dacă Arthur
Wellesley a fost atras de la bun început de viața militară e greu de spus,
chiar pare imposibil, dar el a realizat că trebuie să-și găsească un loc de
muncă sigur și bine plătit.
În 1787, Arthur Wellesley se alătură Regimentului 73 de
infanterie, plătind un comision de aproximativ 400 de lire sterline, în
condițiile în care salariul său ar fi fost de cinci șilingi pe zi (un sfert de
liră sterlină). Această numire s-a făcut în urma intervenției fratelui său mai
mare pe lângă viceregele Irlandei, ducele de Rutland. La scurt timp însă, în
octombrie 1787, ducele de Rutland decedează, iar locul său este luat de
marchizul de Buckingham, care îl numește ca adjunct pe viitorul duce de
Wellington. În ziua de Crăciun a anului 1787, Wellesley intră în Regimentul de
infanterie 76, devenind locotenent, iar la scurt timp, în ianuarie 1788 se va
transfera în Regimentul 41 de infanterie pentru a evita plecarea în India. În
iunie 1789 se va transfera din nou, de această dată în Regimentul 12 de cavalerie.
După acest moment, Arthur își începe ascensiunea politică,
fiind ales în Parlamentul irlandez, unde va ține câteva cuvântări, una din ele
fiind o condamnare la adresa Franței revoluționare pentru invadarea Olandei și
încarcerarea regelui Ludovic XVI. Viața tânărului ofițer nu se reducea la
treburile militare și parlamentare, ci avea și o viață socială, încercând să-și
găsească o soție. Astfel, o va curta pe Catherine (Kitty) Pakenham, a doua
fiica a lui Edward Pakenham, al doilea baron de Longford și căpitan în Royal
Navy. Deși potrivit rangului, cei doi s-ar fi potrivit, părinții femeii au
refuzat să accepte o astfel de căsătorie, motivând ca tânărul Wellesley nu are
bani și nici perspective foarte îmbucurătoare. Această decepție în dragoste îl
va face să abandoneze pasiunea pentru jocurile de noroc și să se concentreze
asupra carierei militare.
Cariera militară va evolua constant, prin cumpărarea de
grade, ajungând ca în 1793, Arthur Wellesley sa fie maior în Regimentul 33 de
infanterie; în același an va deveni locotenent-colonel al aceluiași regiment.
În cadrul campaniei din Flandra (1794-1795), Wellington va
participa la primele sale acțiuni militare. Armata britanică nu va avea succese
notabile, dar tânărul locotenent-colonel va învăța ceva important, și anume că
această campanie l-a învățat ce să facă, și ce nu, „ceea ce este o lecție
extrem de valoroasă”[6]. Întors în
Irlanda, își va relua scaunul de parlamentar și va încerca să obțina poziția de
secretar (ministru) de război în guvernul irlandez. Nu va reuși să obțină
această poziție, deși inițial era foarte optimist, dar i se va propune o
poziție mult inferioară pe care Arthur o va refuza. Aceste eșecuri îl vor
determina pe acesta să accepte plecarea în India, în 1796, fiind promovat la
gradul de colonel.
Ajuns în India, la Calcutta, în februarie 1797, tânărul
colonel va fi trimis într-o scurtă expediție în Filipine, iar la reîntoarcerea
sa, în noiembrie 1797 va afla că fratele său Richard a fost numit guvernator al
Indiei. Acest lucru i-a permis să-și exploateze talentele, își va schimba
numele în Wellesley și se va pregăti pentru al patrulea război anglo-mysor.
Arthur Wellesley primește comanda unei divizii, iar armata
britanic îl va înfrânge pe sultanul statului Mysore, în urma bătăliei de la
Seringapatam. În urma acestui succes, va fi numit guvernator al Mysore în 1799
și devine comandant suprem al armatei în campaniile contra Confederației
Maratha. Între războiul cu statul Mysore și cel cu confederația Maratha,
Wellesley va fi promovat până la rangul de general-maior. În august 1803
izbucnește al doilea război între britanici și Maratha, pe care Wellington îl
va tranșa în favoarea țării sale, în urma a trei victorii importante: Assaye,
Argaum și Gawilghur, și tot el va fi cel care va negocia pacea.
Wellington vs. Napoleon
În iunie 1804, Arthur cere permisia de a se întoarce în
Marea Britanie, pe care o și obține, plecând odată cu fratele său, al cărui
mandat de guvernator se termina, în martie 1805. Pentru serviciile aduse coroanei
britanice în India, el va fi înnobilat, devenind Cavaler al ordinului de Bath.
Pe drumul de întoarcere, Arthur se va opri pentru puțin timp pe insula Sfânta
Elena, unde-și va găsi exilul Napoleon Bonaparte.
La revenirea în Anglia, sarcinile militare ale lui
Wellesley au fost minore. A comandat o brigadă într-o scurtă expediție în
nordul Germaniei, în anul 1805. De asemenea, a cerut-o din nou în căsătorie pe
Kitty Pakenham, iar părinții ei au acceptat de această dată, având în vedere
poziția viitorului lor ginere. În același timp, cariera sa politică avansa
încet, dar sigur: devine membru al Parlamentului din partea partidului Tory și
va deveni secretar-șef al Irlandei sub conducerea Ducelui de Richmond.
În mai 1807, aflat în Irlanda, Arthur află de expediția
britanică ce se pregătea pentru intervenție în Danemarca, și decide să
părăsească toate funcțiile politice pentru a se alătura corpului expediționar,
din care primește comanda unei brigade, cu care va lupta în a doua bătălie a
Copenhagăi. În luna septembrie este promovat la gradul de general-locotenent,
iar în iunie 1808 primește comanda a 9.000 de oameni pentru a ataca coloniile
spaniole din America de Sud, dar acțiunea este deturnată spre Portugalia,
începând astfel celebra campanie peninsulară a viitorului duce de Wellington.
În 1809, Wellesley are parte de câteva victorii asupra
francezilor, la Vimeiro și Roliça, dar o eventuală urmărire a trupelor franceze
nu este aprobată de superiorii săi, aceștia preferând să semneze Convenția de
la Sintra. După evacuarea Spaniei de către britanici, el a reușit să-i convingă
să reînceapă ostilitățile, considerând că Portugalia mai poate fi ținută
departe de influența napoleoniană. Aceste acțiuni i-au convins pe britanici,
iar Wellesley a fost numit comandant suprem al forțelor britanice din
Portugalia.
În aprilie 1809, Wellesley debarcă la Lisabona, preia
comanda trupelor și îi alungă pe francezi de pe teritoriul Portugaliei. După
acest succes, viitorul duce pătrunde în Spania, dar în ciuda victoriei de la
Talavera (27-28 iulie), armata anglo-spaniolă nu va reuși să cucerească
Madridul. În următorii doi ani, Wellesley va avea de-a face cu două invazii
franceze, de fiecare dată reușind să-i alunge pe francezi din Portugalia.
În 1812, marchizul de Wellington reușește să-i înfrângă pe
francezi la Salamanca, deschizându-și astfel drumul spre capitala Spaniei,
Madrid. Totuși, nu va reuși să cucerească fortăreața Burgos, în parte datorită
lipsei armelor de asediu, iar armata sa se va retrage în Portugalia.
În 1813, Wellington pătrunde din nou în Spania, și înfrânge
armata regelui Joseph Bonaparte la Vitoria. Această victorie însă a fost
sărbătorită în exces de trupele britanice care s-au îmbătat și le-au permis
francezilor să scape, fugind în Pirinei. Referindu-se la starea trupelor sale,
Wellington le-a numit „scursurile pământului”[7]. Această
victorie a încurajat alianța europeană anti-napoleoniană să intensifice
acțiunile pentru eliminarea lui Napoleon. Unele succese inițiale din Pirinei
ale mareșalului francez Nicolas Jean-de-Dieu Soult nu l-au împiedicat pe
Wellington să cucerească orașele spaniole Pamplona și San Sebastian. Când s-a
instalat primăvara, Wellington pătrunde în Franța, și la 10 aprilie 1814 intră
în Toulouse, astfel încheiându-se războiul peninsular. Cu patru zile înainte,
Napoleon abdicase. Ca urmare a succeselor sale militare și deja având gradul de
mareșal, Wellington devine duce și primește un dar din partea națiunii, în
valoare de 500.000 lire sterline[8]. În urma abdicării
lui Napoleon, noul duce este numit ambasador al Marii Britanii pe lângă curtea
regelui francez Ludovic XVIII, iar în februarie 1815 preia portofoliul
afacerilor străine la Congresul de la Viena.
La 1 martie, Napoleon Bonaparte debarcă în Franța, și începe
perioada „celor 100 de zile”. Ducele de Wellington împreună cu mareșalul prusac
Gebhard Leberecht von Blücher îl vor înfrânge pe Napoleon la Waterloo, în data
de 18 iunie, ceea ce a pus definitiv capăt Războaielor Napoleoniene. După
această bătălie, Wellington ar fi spus: „Sper ca această să fi fost ultima mea
bătălie”[9].
Viața politică
În 1818, ducele de Wellington se întoarce acasă, iar un an
mai târziu va reintra în politică. Împreună cu Robert Peel, va fi unul din
liderii proeminenți ai Partidului Tory în următorul deceniu și jumătate.
Wellington va avea dispute politice cu unul din colegii săi de partid, George
Canning. Acesta va retrage Marea Britanie din sistemul de alianțe europene[10],
lucru pe care Wellington l-a considerat ca fiind greșit, și va încerca să
repare imaginea Regatului Unit la Congresul de la Verona din 1822. În aprilie
1827, adversarul său, George Canning, va fi desemnat prim-ministru de către
regele George IV, lucru care a provocat demisia în masă a mai multor membri ai
guvernului, în frunte desigur, cu Wellington și Peel[11],
primul renunțând și la comanda armatei. Însă acest cabinet Canning nu va
rezista decât până în august 1827, la moartea prim-ministrului. El va fi urmat
de vicecontele Goderich, care, la rândul său, va depune mandatul rapid, în
ianuarie 1828. Astfel, regele se vede nevoit să-i ceară ducelui de Wellington
formarea unui nou cabinet, la 9 ianuarie 1828.
Ducele de Wellington devine astfel primul prim-ministru de
descendență irlandeză. Primul lucru pe care îl va face nou prim-ministru va fi
acela de a reunifica Partidul Tory, prin împăcarea cu partizanii lui Canning,
conduși de William Huskisson, dar și îndepărtarea „ultra-toriștilor„ care se
dovedeau a fi incompatibili cu politica ducelui de moderație. Va reforma Legea
Grâului, care interzicea importul de grâu la prețuri mai mici, aceasta fiind
chiar mai liberală decât el, sau cei cu interese în domeniul agricol ar fi
dorit-o. La scurt timp de la preluarea mandatului, va intra în conflict cu
grupul lui Huskinsson, pe marginea reformei parlamentare.
Ducele va deveni un avocat al catolicilor, în încercarea
lor de a primi drepturile ce li se cuveneau ca cetățeni ai Marii Britanii. În
august 1828, prim-ministrul începe campania pentru promovarea Legii de
Emancipare a romano-catolicilor, în parte și datorită alegerii în sudul
Irlandei ca parlamentar, a unui catolic – Daniel O’Connell. Va reuși să-l
convingă pe Robert Peel, președintele Camerei Comunelor, de nevoia adoptării
acestei legi, dar și pe regele George IV. Desigur, au existat contestatari și
în interiorul partidului, acei „ultra-toriști”, care au refuzat să accepte
legea. Cu toate aceste împotriviri, legea va fi votată în aprilie 1829, marcând
astfel cea mai strălucită victorie politică a Ducelui de Wellington.
În perioada 1829-1830, noul lider Whig, Charles Grey, al
doilea Earl Grey, va sprijini orice tentativă de reformă parlamentară.
Wellington vedea orice fel de reformă parlamentară ca fiind o sinucidere
constituțională, având în vedere Revoluția burgheză din Franța, dar și
alegerile generale ce au urmat decesului regelui George IV. Cabinetul
Wellington, care menținea politica de limitare a reformelor, va pierde votul de
încredere al celor două camere pe data de 15 noiembrie 1830, iar a doua zi,
Ducele de Wellington își depune mandatul. Următorul prim-ministru va fi Charles
Grey.
În mai 1832, Guvernul Whig al lui Grey va supune celor două
camere Legea privind reforma parlamentară, dar va eșua de două ori în Camera
Lorzilor. În aceste condiții, regele va refuza să creeze noi lorzi pentru ca
legea să fie adoptată, și îi propune lui Wellington formarea unui nou cabinet
Tory. Acesta va fi incapabil de a forma cabinetul, iar regele William IV îi
cere formarea guvernului tot lui Charles Grey. Legea va fi în cele din urmă
adoptată, ceea ce va provoca, într-o oarecare măsură, antipatia populației
pentru Ducele de Wellington, care s-a opus cu toată tăria adoptării acestei
legi. De asemenea, se va declara un adversar înfocat al Legii privind
emanciparea evreilor, care, în mod evident nu va fi adoptată. Porecla sa,
„Ducele de Fier”, îi va fi atribuită în această perioadă tumultoasă
(1830-1832), după ce geamurile casei sale vor fi sparte de mai mulți
demonstranți, pe 27 aprilie și 12 octombrie 1831.
În 1834, regele William IV demite guvernul Whig și îi
propune Ducelui să preia funcția de prim-ministru. Acesta refuză, considerând
că Robert Peel ar fi mai indicat pentru o astfel de poziție, dar, cum acesta
era plecat în Italia, Wellington va conduce guvernul timp de câteva săptămâni.
Va fi numit totuși ministru de externe (1834-1835) în guvernul Peel și ministru
fără portofoliu (1841-1846). O greșeală a Ducelui a fost aceea de a menține
comanda armatei, într-un timp în care era nevoie imperioasă de reforme. Totuși,
din punct de vedere militar, a mai strălucit încă o dată în 1848, când calmul
său în a trata o posibilă mișcare cartistă a fost decisiv pentru evitarea
violenței, el organizând forțele armate ce urmau să apere Londra. După 1846,
Ducele se va retrage din viața publică, iar Apsley House din Piccadilly va fi
frecventată de liderii tuturor partidelor care continuau să-l consulte pe Duce.
Wellington în memoria colectivă a
britanicilor: „învingătorul cuceritorului lumii”
Arthur Wellesley, primul duce de Wellington a decedat la 14
septembrie 1852 la Castelul Walmer, reședința sa favorită, în urma unui atac
cerebral. A avut parte de funeralii de stat, iar la 14 noiembrie 1852, sicriul
său a fost depus în Catedrala Sfântul Paul.
Pentru a-i onora memoria, Regimentul 33 de infanterie în
care a servit și Ducele, a primit numele de „Ducele de Wellington” la data de
18 iunie 1853.
Rămas în istorie ca „învingătorul cuceritorului lumii”[12],
Arthur Wellesley, primul duce de Wellington, nu a fost doar atât. Deși ironizat
de Napoleon[13],
el se va dovedi un militar remarcabil, un fin tactician, preocupat în
permanență de moralul trupelor sale în orice moment al campaniilor sale. Totuși,
nu se va dovedi un politician la fel de abil, având câteva derapaje în viața sa
politică, nereușind să stăpânească în totalitate pârghiile vieții politice sau
ale partidului său.
Ducele de Wellington a fost și va rămâne o mare
personalitate a Angliei, un om respectat pentru faptul că a dat totul pentru
patria sa. Exact cum i se cuvine unui erou național.
Bibliografie
1.
Corigan, Gordon, Wellington – A Military Life, Londra, Ed. Hambledon
and London, 2001;
2.
Guedalla, Phillip, Wellington, New York, Ed. Harper & Brothers,
1931;
3.
Trevelyan, G. M., Istoria Ilustrată a Angliei, București, Ed.
Științifică, 1975;
4.
Benton, William, Benton, Helen, The New Encyclopaedia Britannica, vol.
XIX, Chicago, Ed. Encyclopaedia Britannica Inc., 1975;
5.
The Cambridge Modern History, vol. IX, Cambridge, Ed. University
Press, 1907;
6.
Thompson, Neville, Wellington after Waterloo, Londra, Ed. Routledge
& Kegan Paul, 1986
7.
Longford, Elizabeth, Wellington: the years of the sword, New York, Ed.
Harper and Row Publishers, 1969;
[1] Phillip Guedalla, Wellington,
New York, Ed. Harper & Brothers, 1931;
[2] Corigan, Gordon, Wellington
– A Military Life, Londra, Ed. Hambledon and London, 2001, p. 2.
[3] Ibidem, p.
4.
[4] Corigan, Gordon, op.
cit., p. 5.
[5] Ibidem,p.
6.
[6] Corigan, Gordon, op.
cit., p. 32.
[7] Benton, William,
Benton, Helen, The New Encyclopaedia Britannica, vol. 19, Chicago, Ed.
Encyclopaedia Britannica Inc., 1975, p. 756.
[8] Ibidem
[9] Ibidem
[10] Trevelyan, G. M., Istoria
Ilustrată a Angliei, București, Ed. Științifică, 1975, p. 711
[11] G. M. Trevelyan, op.
cit., p. 712
[12] Benton, William,
Benton, Helen, The New Encyclopaedia Britannica, vol. 19, Chicago, Ed.
Encyclopaedia Britannica Inc., 1975, p. 755;
[13] Corigan, Gordon, op.
cit., p. 297;
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu