Medicii romani şi greci au dezvoltat anumite idei care ar putea
trece drept o configurare precoce a conceptului modern de demențã. Mai multe
surse clasice oferã descrieri uneori chiar intrigante privind simptomele
comportamentale si cognitive folosite în mod curent în diagnosticarea acestei
boli, dar limitãrile terminologice şi cunostințele epidemiologice restrânse nu
au permis o monografie completã a demenței. Doar o micã parte din sursele
antice referitoare la aceastã problemã sunt citate de cãtre iluminiştii care au
dorit studiul simptomatologic amãnunțit.
Clasificãrile internaționale ale bolilor sunt produse abia ale secolului al
XX-lea, dar existã un numãr de publicații care le acordã grecilor onoarea de a
fi primii care au formulat conceptual de demențã. Ocazional se afirmã cã
modernele categorii de diagnosticare au origini în sursele antice, surse care
pot fi factual sau fictive. Textile medical-filosofice le aparțin lui Platon,
Aristotel, Galenus, Hippocrate, celsus sau Aretaeus, în vreme ce aluzii
literare gãsim la Cicero, Iuvenal, Marcus Aurelius, Seneca sau Pliniu. Nu
existã un text medical antic care sã se ocupe exclusive de pierderea
abilitãților intelectuale, dar în schimb apar tot soiul de afirmații
referitoare la simpotomatologie. De pilda, pe baza unui sistem complex al
umorilor corporale, Platon explicã originea fenomenului: când umorile acide sau
amare traverseazã corpul şi intervin în mişcãrile sufletului amestecându-se cu
acesta, îi provoacã neplãceri care variazã în intensitate şi se rezumã la
prostealã sau uitare.
Aristotel indicã faptul cã pierderile memoriei se datoreazã exclusiv
afecțiunilor fizice. Introduce douã idei care îşi vor menține valabilitatea şi
2000 de ani mai târziu: declinul mental este direct proporțional cu înaintarea
în vârstã, iar bãtrânețea însãşi reprezintã un fel de boalã. Cea din urmã idee
o regãsim şi la Terentius în comedia “Phormio”, care subliniazã cã îmbãtrânirea
este determinatã de scãderea capacitãților intelectuale. Aşadar doctrina
aristotelicã influențeazã viziunea medicalã cum cã îmbãtrânirea este legatã în
primul rând de diminuarea puterii cognitive. Neurologii moderni poate cã ar fi
surprinşi sã constate cã degradarea mentalã nu apare în niciun text
hippocratic. Sunt câteva indicatii asupra efectelor îmbãtrânirii, autorul
schițând chiar un inventar de 28 de medicamente, dar nu menționeazã nimic în
legãturã cu capacitãțile intelectuale.
O sursã perpetuã de confuzie este opera enciclopedistului Aulus Cornelius
Celsus. El este cel care probabil a întrebuințat pentru prima oarã termenul de
“demențã” în sens medical: de>fãrã, ment>minte, ia>stare. La Celsus
însã apare în urmãtorul context: nebunia începe odatã cu demența continua,
atunci când pacientul, deşi îşi menține simțurile, nutreşte tot felul de
închipuiri, instalându-se odatã ce mintea se supune acestor elucubrații. Aici
demența se referã la o condiție psihopatologicã greu de clasificat, implicând
tulburãri cognitive cronice şi halucinații. Înțelesul medical actual al termenului
se îndepãrteazã deci de sensul pe care i-l atribuie Celsus, totuşi el descrie
acceptabil o formã de demențã vascularã ce poate fi rezultatul unui atac
cerebral.
La fel ca Celsus, Aretaeus, medic cappadocian, descrie condiția fãrã un
vocabular specific: el vorbeşte despre o decrepitudine care este urmarea
vârstei înaintate, care slãbeşte simțurile şi anihilieazã facultãțile mentale.
Galenus, alt medic faimos al antichitãții, nu reuşeşte nici el sã îmbine aceste
informații fragmentare într-un concept unificat, dar chiar şi termenul
contemporan presupune unele nuanțãri etiologice şi clinice care îl fac greu de
definit. Prolificul autor al antichitãții târzii priveşte bãtrânețea drept
treapta dintre sãnãtate şi boalã. Ca şi Aristotel, şi Galenus crede cã pierderile
de memorie indicã senilizarea. În timp ce la Aristotel cauza ia forma unei
uscãri a organelor senzoriale, Galenus localizeazã cauza decisivã într-o
alterare a creierului care nu mai poate pãtra pe termen lung percepțiile. Sunt
adãugați şi factorii externi precum alimentația, medicamentele sau viața
sexualã, care în absența moderației pot conduce la un dezechilibru al umorilor.
Aceste forme de manifestare au acordat medicilor din secolele ulterioare
posibilitatea unei intervenții reglatoare prin purificarea organismului sau
combaterea factorilor nocivi prin intermediul opuşilor lor.
Cu alte cuvinte, dacã analizãm textile medicale scrise între 500 a.Hr. şi
500 p.Hr. vom conchide cã specialiştii greci şi romani au ajuns la o întelegere
relativ adecvatã a consecințelor îmbãtrânirii, corect pusã în relație cu
devieri comportamentale sau intelectuale. Se întrebuințeazã mai mulți termeni
pentru a descrie starea: demența este doar unul dintre ei şi nu cuprindea
întreaga simptomatologie. Etiologiile sunt în bunã mãsurã raționale, dar
pãstreazã şi o alurã speculativã din moment ce nu se supun experimentelor şi
observațiilor în sens modern. Aceste lucru se întrevede mai ales în teoria
umorilor, care servea drept fundament al tratamentelor medicale.
Pe lângã textele mai specializate, beneficiem şi de un numãr de texte
literare care se ocupã de problematica îmbãtrânirii, fenomen şi condamnabil, şi
lãudabil. Ptah-hotep scria în secolul al XXIV-lea a .Hr. cã timpul va ajunge sã
distrugã trupul, care va deveni tot mai vlãguit, iar toate calitãțile umane se
vor pierde, idee împãrtãşitã şi de Lucretius. Lucretius are ecou în scrierile
lui Marcus Aurelius, care se plânge cã zilele trec şi chiar dacã trãim mult,
este improbabil ca intelectul sã-şi mai pãstreze vigoarea. Dacã mintea începe
sã decadã, atunci nu va mai fi loc de întrebãri, contemplãri, speculații, iar
orice judecatã va fi de prisos. Etatea nu are aşadar un sens pozitiv, pentru cã
deteriorarea mentalã este inevitabilã.
Cu toate acestea, Cicero, când ne povesteşte despre arta de a îmbãtrâni, are
o opinie distinct. Şi el este conştient de efectele fizice şi mentale, dar nu
le percepe ca pe o boalã. El susține cã o viațã responsabilã, activã, plinã de
provocãri intelectuale, ar putea preveni degenerarea. Când pomeneşte şi el de
senilitate, nu foloseşte termenul de “demențã”, deci acesta nu se încetãțenise.
Pentru el senilitatea îi poate atinge doar pe acei oameni cu caracter slab, cu
preocupãri trivial. Cicero recomandã o antrenare constantã a memoriei, lucru
esențial în profilaxia demenței precoce. Se poate lupta cu succes împotriva
îmbãtrânirii prin atenția acordatã exercițiilor cognitive, prin provocãrile
permanente adresate gândirii şi înțelegerii. Faptul cã totuşi în ciuda acestor
sfaturi benefice nu se poate evita întâlnirea cu moartea ni-l reaminteşte
Iuvenal, care picteazã cu pensula lui sarcasticã destinul celor care se apropie
de vârsta periculoasã: bolile vor dansa în jurul lor, mintea îi va pãrãsi, nici
mãcar copiii nu vor mai fi chipuri prietenoase…Si în literaturã avem deci
exemple concludente de simptomatologie, dar sub vãlul experiențelor personale.
În concluzie, în lumea anticã atât textele medicale cât şi cele non-medicale
trateazã problema fragilitãții mentale asociate cu vârsta. Decrepitudinea şi
schimbãrile de comportament sunt descries amãnunțit, asemãnându-se cu
descrierile moderne ale maladiei Alzheimer. Frecvența subiectului îi atestã
importanța în studiile care pornesc de la observații şi preocupãri cotidiene.
Conceptul antic de “demențã” este însã limitat, pentru cã nu avem un limbaj
standard sau un consens între medici privind elaborarea unui concept uniform.
Oricum, manifestãrile psihopatologice ale bãtrâneții sunt totuşi o problemã
marginalã comparative cu alte situații medicale ținând cont cã doar în jur de 5
procente din populație ajungea la vârsta de 60 de ani. Abia în secolele XVII-XVIII
creşte interesul pentru demențã, odatã cu apariția psihiatriei ca ştiințã, a
evoluției medicamentației, a creşterii rolului medicului, ceea ce va determina
apariția paradigmei contemporane a demenței.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu