Marile capodopere ale omenirii

Daca, prin absurd, maine s-ar produce o catastrofa fara precedent, ce am incerca sa salvam, in pragul acestei amenintari globale? Ce ar contine “geanta anti-apocaliptica” a speciei umane? Ce ne defineste, din punct de vedere artistic sau cultural, ca specie? Este extrem de dificil sa stabilim cu exactitate care sunt cele mai emblematice creatii ale omenirii, insa, in mod cert, cele 10 capodopere pe care le prezentam in acest articol nu ar trebui sa lipseasca din lista operelor de capatai, de o valoare inestimabila, care merita si trebuie sa dainuie pentru totdeauna.

MONA LISA
Leonardo da Vinci (1452 - 1519)

Cunoscuta si ca "Gioconda", Mona Lisa este un portret, datand din secolul al XVI-lea, pictat in ulei, de catre Leonardo di ser Piero da Vinci, in timpul Renasterii, pe un panou din lemn de plop (77x53 cm), element popular in randul artistilor din Florenta, Italia. Taiat dintr-o bucata masiva si nepastrand urma vreunei unelte de fasonare, lemnul are o calitate exceptionala. Pe revers, conserva semnele unei stravechi hartii de ramare, care au fost racaite. In 1951, tabloul a fost dotat cu un sasiu de stejar.

Potrivit celei mai raspandite ipoteze, modelul tabloului se numea Lisa Gherardini, nascuta in 1479, la Florenta. Vlastar al unei familii modeste, ea s-a casatorit la varsta de 16 ani cu fiul unui negustor de panzeturi, el insusi negutator, Francesco di Bartolomeo del Giocondo, si i-a daruit trei copii. Cand, in 1503, Francesco del Giocondo s-a mutat intr-o locuinta mai spatioasa pe Via del Stufa si a decis sa realizeze un portret al sotiei sale, s-a orientat catre Leonardo da Vinci. Francesco nu si-a primit niciodata lucrarea comandata. Dupa studierea amanuntita a straturilor tabloului si descoperirea valurilor atasate de gulerul corsajului Lisei, intunecate si aproape imperceptibile din cauza vernisurilor succesive aplicate de marele pictor, s-a impus o interpretare care a facut cariera: "Valul cenusiu transparent era purtat in acest fel de catre femeile gravide sau care nascusera de curand", spune Bruno Mottin, conservator la Centrul de Studiere si Restaurare al Muzeelor Frantei.

Potrivit cercetatorului, tabloul ar comemora nasterea celui de-al doilea fiu (Andrea) al Mona Lisei. In aceasta situatie, enigmaticul suras ar fi, de fapt, un zambet al maternitatii implinite. In realizarea acestui element al portretului, s-a identificat intrebuintarea faimoasei tehnici sfumato - efectul de transparenta al maestrului. Altfel spus, un mod unic de a picta o "absenta prezenta".

Tabloul a ramas in colectiile regale franceze de la inceputul secolului al XVI-lea pana in 1793, an ce coincide cu inaugurarea celebrului Muzeu Central al Artelor de la Luvru. Sub Ludovic al XIV-lea a fost adapostit la Versailles, iar in timpul Primului Imperiu s-a aflat la Tuileries. Dupa Restauratie, a continuat sa ramana la Luvru si sa se afirme drept piesa de rezistenta a colectiilor nationale franceze. Studiata cu lupa de istorici si copiata cu fervoare de pictori consacrati si de ucenici de-ai lor, Gioconda a devenit cu adevarat celebra la nivel mondial dupa furtul din 21 august 1911, cand un pictor italian cam lunatic - Vicenzo Peruggia - a subtilizat-o ca s-o aduca in tara de origine a creatorului si a modelului sau, Italia. In prezent, Giocanda poate fi admirata la Luvru.



HAMLET
William Shakespeare (1564 - 1616)

"Tragedia lui Hamlet, printul Danemarcei", sau, mai simplu, "Hamlet", este o opera tragica, scrisa de William Shakespeare, probabil, intre 1599 si 1601. Intriga povestii, petrecuta in Danemarca, relateaza felul in care printul Hamlet pretinde razbunare impotriva unchiului sau, Claudius, pentru ca l-ar fi ucis pe batranul Rege Hamlet, fratele lui Claudius si tatal tanarului Hamlet, luandu-i locul la tron si casatorindu-se cu Gertrude, vaduva defunctului rege si mama printului. Piesa ilustreaza extrem de viu episoade de nebunie reala si prefacuta - de la jelire zdrobitoare pana la furie scelerata - explorand teme precum tradarea, razbunarea, incestul si coruperea morala.

In pofida cercetarilor intense, anul exact in care s-a scris "Hamlet" ramane subiect de dezbatere. Trei vechi versiuni ale piesei au supravietuit, si fiecare contine replici si chiar scene care lipsesc din celelalte. Shakespeare a bazat "Hamlet" pe legenda lui Amleth, prezervata de cronicarul din secolul al XIII-lea, Saxo Grammaticus, in a sa "Gesta Danorum" si repovestita de invatatul Francois de Belleforest in secolul al XVI-lea. Structura piesei si profunzimea conturarii personajelor au inspirat multa critica scrutinara, intre care un singur exemplu este dezbaterea, veche de secole, despre ezitarea lui Hamlet de a isi ucide unchiul. Unii vad in asta un instrument al intrigii, pentru a prelungi actiunea, in timp ce altii il privesc ca pe un rezultat al presiunii exercitate de complexele problematici fiolosfice si etice care inconjoara o crima cu sange-rece, al unei razbunari calculate si al dorintei patimase.

Mai recent, criticile psihoanalitice au examinat dorintele neconstientizate ale lui Hamlet, iar criticile feministe au reevaluat si reabilitat personajele adesea "malignizate" ale Opheleiei si Gertrude. "Hamlet" este cea mai lunga piesa a lui Shakespeare si printre cele mai puternice si influente tragedii scrise in limba engleza. Ofera o poveste eterna ce poate fi spusa iar si iar, readaptata in orice epoca. In timpul vietii lui Shakespeare, piesa a fost una dintre cele mai populare opere ale scriitorului si este considerata, in prezent, o capodopera a literaturii mondiale. "Hamlet" a inspirat scriitori precum Goethe, Dickens, Joyce si Murdoch, si este "cea mai ecranizata lucrare literara precum si cea mai jucata piesa de teatru din toate timpurile.




SIMFONIA A NOUA
Ludwig van Beethoven (1770 - 1827)

Simfonia Numarul 9 in D minor, Opus 125 "Coral" este simfonia finala si completa a compozitorului si pianistului german Ludwig van Beethoven. Terminata in 1824, simfonia este una dintre cele mai cunoscute opere muzicale din repertoriul clasic occidental si a fost adaptata pentru a putea fi preluata ca imn al Uniunii Europene. Simfonia a 9-a este considerata o capodopera a autorului si a lumii deopotriva. Tot ea este primul exemplu de intrebuintare a vocilor, de catre un mare compozitor, intr-o simfonie. Versurile sunt cantate in incheiere, de patru solisti vocali si de un cor (asculta tot clipul YouTube, mai jos), si au fost extrase din "Oda Bucuriei", un poem scris de Friedrich Schiller in 1785 si revizuit in 1803, cu adaugiri ale lui Beethoven.

Societatea Filarmonica din Londra a autorizat si recunoscut simfonia in 1817. Beethoven a inceput sa lucreze la ea in 1818 si a terminat-o la inceputul lui 1824. Totusi, atat cuvintele, cat si notele folosite de el au surse datand din cariera mai timpurie a compozitorului. "Fantezia Corala" in opus 80, din 1808, un concert de pian al lui Beethoven, cea care aduce Simfoniei a Noua un cor si solisti aproape de final, a ajutat la construirea climaxului capodoperei. Simfonia este realizata si cantata in patru acte, dupa cum urmeaza:

• Allegro ma non troppo, un poco maestoso - aproximativ 15 minute;
• Scherzo: Molto vivace - Presto - aproximativ 10 minute;
• Adagio molto e cantabile - Andante Moderato - Tempo Primo - Andante Moderato - Adagio - Lo Stesso Tempo - aproximativ 16 minute;
• Recitative, faimosul cor final, reprezentatia muzicala a lui Beethoven pentru Fratietatea Universala - aproximativ 24 de minute.

Multi compozitori mai tarzii, ai perioadei Romantice si dincolo de ea, au fost puternic influentati de Simfonia a 9-a a lui Beethoven. Durand mai mult de o ora, capodopera era o simfonie exceptional de lunga pentru vremea sa, ea solicitand participarea tuturor formelor acustice de atunci. Gustav Mahler a revizuit orchestratia simfoniei pentru a o face sa sune asa cum credea el ca ar fi vrut autorul daca ar fi dispus de o orchestra cu mijloace moderne. Mai trebuie mentionat faptul uimitor ca atunci cand a compus Simfonia a 9-a, Beethoven - afectat de numeroase boli - era deja complet surd.


DIVINA COMEDIE
Dante Alighieri ( 1265 - 1321)

"Divina Comedie", opera de capatai a lui Dante Alighieri, este considerata in orice top de profil una dintre cele mai importante capodopere ale literaturii universale. "Divina Comedie" descrie coborarea lui Dante în Infern, trecerea prin Purgatoriu si, in cele din urma, ascensiunea in Paradis, pentru a termina cu apoteoza unirii lui cu Divinitatea. Desi continua modul caracteristic al literaturii si stilului medieval (inspiratie religioasa, tendinta moralizatoare, limbaj bazat pe perceptia vizuala si imediata a faptelor), poemul lui Dante tinde catre o reprezentare ampla si dramatica a realitatii, departe de spiritualitatea tipica a epocii sale. Scrisa in dialect toscan, opera a exercitat o influenta considerabila asupra dezvoltarii limbii si literaturii italiene.

Initial, Dante si-a intitulat poemul "Commedia", in sensul ca, după un inceput dramatic, opera are un final fericit - precum explica autorul insusi intr-o scrisoare adresata lui Cangrande della Scala. Atributul de "divina" i-a fost acordat de Giovanni Boccaccio in biografia sa "Trattatello in laude di Dante", ca un omagiu datorat extraordinarei ei frumuseti artistice, si apare pentru prima data intr-o tiparitură din 1555 a editorului venetian Ludovico Dolce. Lucrarea a fost scrisa de Dante in timpul exilului sau, intre 1304 si 1321, actiunea fiind pozitionata de autor in primavara anului 1300, in saptamana dinaintea Pastelui, atunci cand Dante intreprinde calatoria sa in "lumea de dincolo". Este anul sfant, instituit de Papa Bonifaciu al VIII-lea, socotit drept jumatatea duratei previzibile a lumii.

In aventura lui Dante in cele trei taramuri ale vietii de apoi, unde se proiecteaza binele si raul lumii terestre, personajul este condus la inceput de poetul Virgiliu, simbol al ratiunii, apoi de Beatrice, intrupare a credintei. Poemul este compus din peste 14.000 de versuri, structurate pe trei parti, cuprinzand 100 de canturi, 33 pentru fiecare parte, plus un cant introductiv la inceputul "Infernului". Structura de fond a operei corespunde fanteziei cosmologice medievale. Calatoria in Infern si pe muntele Purgatoriului reprezinta traversarea intregii planete, in timp ce Paradisul este o reprezentare simbolica a cosmosului ptolemic. "Divina Comedie" poate fi descrisa ca o alegorie. Fiecare cant, si episoadele continute contin numeroase intelesuri alternative. De asemenea, structura complexa a poemului contine tipare matematice si numerologice raspandite de-a lungul operei, corelate indeosebi cu cifrele trei si noua, relationate cu Trinitatea.




STATUIA LUI DAVID
Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni (1475 - 1564)

"David", capodopera indiscutabila a sculpturii renascentiste, a fost creata intr-un interval de trei ani, in perioada 1501 - 1504, de catre artistul italian Michelangelo. Inalta de 5,17 metri si sfredelita in marmura, statuia il porptretizeaza pe eroul biblic David, surprins intr-un moment de contemplare. Interpretarea cel mai larg acceptata este aceea ca statuia il infatiseaza pe David chiar inaintea bataliei purtate cu Goliath, spre deosebire de majoritatea reprezentarilor realizate de ceilalti artisti, care-l imortalizeaza in urma victoriei sale.

Statuia a ajuns sa fie un simbol emblematic al apararii libertatilor civile intruchipate in Republica Florentina, Firenze - un oras-stat independent, amenintat din toate directile de mai puternicele state rivale si de hegemonia familiei Medici. Aceasta interpretare a fost incurajara de dispunerea initala a sculpturii, in exteriorul Palazzo della Signoria, sediul guvernului civic din Florenta. Sculptura completa a fost dezvelita pe 8 septembrie 1504. Ochii lui David, cu o privire amenintatoare, fusesera orientati catre Roma. Istoria statuii lui David precede insa implicarea lui Michelangelo in acest proiect. Oamenii Oficiului de Lucrari Artistice din cadrul catedralei florentine, Oficiu alcatuit mai ales din membri ai breaslei producatorilor de haine din lana, aveau planuri de a realiza o serie de 12 mari sculpturi inspirate din Vechiul Testament pentru sustinerea catedralei Santa Maria del Fiore. Cei contractati sa realizeze aceste statui au fost Donatello si asistentul sau, Agostino di Duccio. Cei doi au creat doua piese, urmand sa inceapa lucrarile pentru "David" in 1464. Pe cand se aflau la formarea picioarelor si a capului, Donatello a decedat, in 1466, iar modelarea si colaborarea cu Agostino au incetat. Blocul de marmura, adusa direct de la o cariera din Carrara, un oras aflat in Alpii Apuani din nordul Toscanei, a ramas neglijat pentru mai bine de 25 de ani, expus in tot acest timp intemperiilor in curtea exterioara a atelierului catedralei. Hotarand, in 1500, ca lucrurile nu pot ramane asa la nesfarsit, oamenii catedralei au decis, in 1501, sa gaseasca in cele din urma un artist care sa ia bucata de marmura si sa o transforme intr-o opera de arta finalizata. Desi atat Leonardo da Vinci si altii au fost consultati, tanarul Michelangelo, in varsta de numai 26 de ani, a fost cel care a convins ca merita sarcina.

A inceput sa sfredeleasca statuia devreme in dimineata zilei de luni, 13 septembrie, la o luna dupa ce a primit contractul. A muncit la masivul erou biblic timp de trei ani. Desi statuia lui David este inspirata dupa un tipar desenat al formei umane prin definitie, proportiile sale nu sunt chiar in acord cu aceasta: capul si bustul sunt cumva mai mari in raport cu portiunea inferioara a corpului. De asemenea, bratele, daca ar fi lasate pe langa corp, ar intrece dimensiunile normale. O teorie spune ca aceasta situatie s-ar datora faptul ca statuia trebuia initial amplasata pe fatata bisericii sau pe un piedestal inalt, ceea ce ar fi facut, prin iluzie optica, sa para ca proportiile sunt cele corecte, atunci cand statuia ar fi fost privita de la o oarecare distanta, de jos in sus. Insa, pentru a o proteja de depreciere, sculptura a fost mutata in 1873 la Galeria Accademia din Florenta, unde a fost si inca este admirata de milioane de vizitatori. O replica a ei fost amplasata in Piazza della Signoria in 1910.


RAZBOI SI PACE
Lev Nicolaevici Tolstoi (1828 - 1910)

Romanul rus "Razboi si Pace", scris de Lev Tolstoi, este considerat una dintre cele mai mari opere ale omenirii si un gigant literar al secolului al XIX-lea. De asemeni, alaturi de "Anna Karenina", lucrarea este privita drept cea mai mare realizare literara a autorului. Cu o scala epica, "Razboi si Pace" contureaza in detalii amanuntite evenimentele care au condus la invadarea Rusiei de catre Napoleon, precum si impactul erei napoleonice asupra societati tariste, asa cum a fost el perceput prin ochii a cinci familii aristrocrate ruse: Bezukhov, Bolkonsky, Rostov, Kuragin si Drubetskoy.

Cu fragmente ale unei versiuni mai timpurii introduse in revista "Mesagerul Rus" intre 1865 si 1867, romanul a fost prima oara publicat in intregime in 1869. "Razboi si Pace" este extrem de voluminos si este divizat in patru mari volume, fiecare cu subparti alcatuite din multe capitole. Concentrandu-se asupra membrilor a doua familii importante, Bolkonski si Rostov, romanul foloseste istoriile lor individuale pentru a portretiza Rusia in pragul unui conflict apocaliptic cu Franta lui Napoleon Bonaparte.

Dimensiunea geniului literar al lui Tolstoi este data de amploarea viziunii sale epice, care cuprinde starile sufletesti traversate de orase intregi, miscarile armatelor si prevestirile de rau augur ce planeaza asupra societatii rusesti. Pentru realizarea lucrarii "Razboi si Pace", Tolstoi a studiat numeroase documente istorice, a citit memorii si romane istorice, o influenta aparte avand "Roslavliov" de Zagoskin. Atentia scriitorului se concentraza mai ales asupra "modului de trai", asupra tablourilor pasnice ale epocii, evenimentele razboinice ramanand pe ultimul plan al romanului.

Compozitional, imensa varietate de figuri - peste 550 - si episoade este arhitecturata sub forma de cronica a vietii. Povestea prezentata se petrece cu 60 de ani inainte de momentul scrierii sale de catre Tolstoi, "pe vreme bunicilor nostri", asa cum mentioneaza el. Numele a aproximativ 160 de persoane reale au aparut sau au fost mentionate in "Razboi si Pace". Povestea incepe in 1805 si merge spre razboiul din 1812. In redactarea romanului, Tolstoi s-a folosit abundent si de propria sa experienta a Razboiului din Crimeea, la care a luat parte si care l-a ajutat sa aduca detalii vii, pitoresti si povesti la prima mana despre structurarea armatei ruse.

CATEDRALA SFANTULUI VASILE
Postnik Yakovlev (? - ?, secolul XV)

Catedrala Sfantului Vasile Blajenai este un lacas de cult ortodox rusesc, ridicat in Piata Rostie din Moscova intre 1555 si 1561. Construita din ordinul lui Ivan al IV-lea al Rusiei pentru comemorarea capturarii lui Kazan si a lui Astrakhan, ea marcheaza centrul geometric al orasului si este axul dezvoltarii sale. A fost cea mai inalta cladire din Rusia si din Europa de Est pana la definitivarea Turnului cu Clopot al lui Ivan cel Mare, in 1600. Cladirea initiala, cunoscuta ca "Biserica Trinitatii" si, mai tarziu, "Catedrala Trinitatii", continea opt biserici dispuse in jurui unei a noua, biserica centrala a Interventiei; a zecea biserica a fost ridicata in 1588 pe mormantul veneratului sfant local Vasile.

In secolele XVI si XVII catedrala, perceputa ca simbolul timpuriu al Orasului Paradisiac, a fost cunoscuta popular sub denumira de "Ierusalim" si a servit ca o alegorie a Templului Ierusalimului in cadrul sarbatorii anuale "Duminica Floriilor", oficiata de Patriarhul Moscovei si de catre tar. Aspectul constructiei, modelat sub forma unei flacari a unui foc de tabara intins spre cer, nu are corespondent in arhitectura rusa sau in lume. Nu seamana cu nicio alta cladire a tarii, nimic similar nu poate fi descoperit in intregul mileniu de traditie bizantine, din secolul V pana in secolul XV. Catedrala a prevestit climaxul arhitecturii nationale rusesti din secolul al XVII-lea, si nu a fost niciodata reprodusa ca atare, desi ulterior, biserici care aduc ca structura cu ea au aparut in marile orase rusesti. Ea a operat ca divizie a Muzeului Istoric de Stat inca din 1928, fiind complet secularizata in 1929 si ramanand, inclusiv astazi, proprietate a Statului Rus (si nu a Bisericii). Catedrala este parte a Patrimoniului Mondial UNESCO Kremlin si Piata Rosie.

Identitatea arhitectului sau a arhitectilor catedralei este necunoscuta. Traditia spune ca a fost vorba de doi, Barma si Postnik Yakolvev. Totusi, cercetatorii sustin ca ambele nume desemneaza o singura persoana. Legenda ne mai dezvaluie ca Ivan l-ar fi orbit pe arhitect dupa ce si-a finalizat lucrarea ca sa nu o poata reproduce si in alta parte, desi Postnik Yakovlev a ramas activ cel putin pana prin anii 1560. Istoricii artelor cred ca, judecand dupa cantitatea de elemente noi introduse in Catedrala Trinitatii, este foarte probabil ca ea sa fi fost construita de mesteri germani. Sub stapanirea tarului Ivan mai ales, germanii si englezii ii inlocuiau pe italieni la astfel de treburi.

Interiorul catedralei ascunde un labirint de coridoare inguste si inchise precum si cilindrele verticale ale bisericilor. Cea mai inalta, biserica centrala a Interventiei, se ridica in aer pana la 46 de metri, pe interior, dar are o suprafata de numai 64 de metri patrati. Culorile vii ale constructiei au fost aplicate in cateva stadii, din 1680 pana in 1848.

FAUST
Johann Wolfgang Goethe (1749 - 1832)

Fabulosul "Faust" al lui Goethe este o piesa tragica in doua parti. Desi este scrisa ca o drama ce nu are ca menire jocul scenic, este piesa cu cele mai mari cifre de audienta pe scenele unde se interpreteaza in limba germana. "Faust" este lucrarea cea mai faimoasa a lui Goethe si este considerata de multi drept una dintre operele de capatai ale literaturii germane.

Autorul a definitivat o versiune preliminara a "Primei Parti" in 1806. Publicatia din 1808 a fost urmata de editia reviziuita din 1828-1829, ultima editata de Goethe insusi. Scriitorul a termina de scris "Partea a Doua" in 1832, chiar anul mortii sale. In contrast cu prima parte, atentia nu mai cade aici pe sufletul personajului principal, care a fost vandut diavolului, cat mai ales pe fenomenele sociale ale epocii, pe psihologia, istoria si politica germana. A doua parte a format ocupatia principala a ultimilor ani din viata lui Goethe, fiind publicata postum in 1832.

De-a lungul primei parti a povestii, Faust ramane nesatisfacut; concluzia ultima a tragediei si rezultatul pariului facut cu diavolul sunt dezvaluite in "Partea a Doua". Prima parte reprezinta "lumea mica" si se intampla in propriul univers al personajului, in spatiu-timpul firesti. In contrast, partea a doua are loc in "lumea larga" sau in macrocosmos.

Povestea lui Faust a inspirat multa literatura, muzica si ilustratie, iar lucrarea ramane o parabola rezonanta asupra invatarii stiintifice si religoase, a pasiunii si seductiei, independentei si dragostei. In termeni poetici, Goethe plaseaza stiinta si puterea in contextul metafizicii din punct de vedere moral. Faust este un cercetator empiric fortat sa confrunte probleme precum binele si raul, Dumnezeu si Diavol, sexualitate si moralitate.

CETATEANUL KANE
George Orson Welles (1915 - 1985)

"Cetateanul Kane" este un film american dramatic, regizat de Orson Welles, totodata interpretul personajului principal al povestii. Este adesea considerat drept cel mai bun film al tuturor timpurilor, primind o pretuire speciala pentru inovatiile aduse la nivel cinematografic, muzical si narativ. "Cetateanul Kane" a fost nominalizat la noua categorii in cadrul galei de decernare a premiilor Oscar din 1942. Povestea adusa in atentie de acest film este un "roman a clef", sau o "istorie cu cheie" - descrierea vietii reale in spatele unei copertine fictionale - care examineaza viata si mostenirea lui Carles Foster Kane, un personaj construit dupa trasaturile magnatului media american William Randolph Hearst si inspirat chiar de viata acestuia. Dupa lansarea peliculei, Hearst a interzis mentionarea acesteia in oricare dintre ziarele sale.

Cariera lui Kane in lumea publicatiilor se naste din dorinta idealista de serviciu adus comunitatii, dar evolueaza treptat intr-o vanatoare lipsita de scrupule a puterii. Dezvaluita mai ales prin "flashback"-uri (pasaje episodice cu intamplari din trecut, tehnica cinematografica extrem de rara in anul productiei), povestea este prezentata prin cercetarea desfasurata de un reporter de investigatii, aflat pe urmele dezlegarii misterului ultimului cuvand rostit de magnat pe patul de moarte: "Rosebud".

Dupa succesul pe care l-a inregistrat in salile de cinematograf cu "Mercury Players" si cu emisia radio controversata din 1938, despre "Razboiul Lumilor", Welles a inceput sa fie curtat de Hollywood. A semnat un contract cu RKO Pictures in 1939. Neobisnuit pentru un regizor neexperimentat, i s-a oferit libertate totala de a-si dezvolta filmul, folosindu-si propriul casting si propria echipa si beneficiind chiar si de privilegiul stabilirii versiunii finale de difuzare a "produsului". Welles a semnat scenariul "Cetateanului Kane" impreuna cu Harman Mankiewicz. Un succes rasunator din perspectiva criticilor, "Kane" a esuat in privinta incasarilor de box-office. La scurt timp dupa lansare, filmul a fost uitat, dar reputatia i-a fost reabilitata mai intai de criticii francezi, iar apoi resuscitarea americana din 1956.


CAPELA SIXTINA
Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni (1475 - 1564)

Construita sub pontificatul Papei Sixtus al IV-lea, intre anii 1472 si 1483, si indeplinind rolul de capela a palatului papal de la Vatican, Capela Sixtina este una dintre cele mai faimoase comori artistice ale Europei. Aflata in apropierea Bazilicii Sfantul Petru, capela este recunoscuta si pretuita la nivel international atat gratie picturilor murale ale lui Michelangelo, cat si conclavurilor cardinalilor tinute aici pentru alegerea unui nou papa.

Masurand 40,93 de metri in lungime si 13,41 de metri in latime, capela ar corespunde ca dimensiuni, conform traditiei biblice, proportiilor Templului lui Solomon. Este inalta de 20,70 metri, cu plafon boltit, are cate 12 ferestre pe fiecare dintre peretii laterali si o pardoseala construita din mozaic policrom de marmura. Capela Sixtina este impartita in doua parti: cea mare, care contine altarul, destinata ceremoniilor religioase, si una mai mica, pentru credinciosi. Planurile arhitectonice ii apartin lui Baccio Pontelli, iar lucrarile de constructie au fost executate sub supravegherea lui Giovannino de Dolci. Picturile de pe peretii laterali au fost executate de cei mai mari artisti ai timpului, intre care Pietro Perugini si Sandro Botticelli.

Subiectele "ilustratiilor" ating teme istorice religoase, selectate dupa conceptul medieval de impartire a istoriei lumii in trei epoci: prima de la Facerea Lumii la stabilirea Celor zece porunci, a doua de la Moise pana la nasterea lui Iisus Hristos si a treia reprezentand epoca crestinismului. Abia in 1508, pictarea plafonului Capelei Sixtine i-a fost incredintata lui Michelangelo de catre Papa Iuliu al II-lea. Initial, tavanul prezenta un cer albastru cu stele aurii. Executarea lucrarii a durat patru ani, pana in 1512, artistul lucrand mai mult singur si petrecand ore in sir pe schele. Desi contractul initial prevedea ca Michelangelo sa picteze numai figurile celor 12 apostoli, la final lucrearea cuprindea peste 3.000 de figuri pe o suprafata de aproape 500 de metri patrati. Artistul a folosit culori vii care, dupa renovarea, intre 1981 si 1994 a capelei, si-au recapatat in intregime stralucirea.

In 1535, Michelangelo incepe sa picteze peretele de deasupra altarului la cererea Papei Paul al III-lea, cu tema "Judecata de Apoi", pe care o termina dupa sase ani. Fresca infatiseaza figuri si scene ingrozitoare, reflectand, se crede, gandurile negre din perioada unei mari crize de credinta a artistului. Odata cu dezvelirea, la 31 octombrie 1541, a picturii, autoritatile bisericesti si opinia publica se scandalizeaza din pricina numarului mare de nuduri in cea mai importanta biserica a crestinatatii. Artistul este acuzat de imoralitate, obscenitate si brasfemie. Ca raspuns la reactia tulburata, cardinalul Carafa organizeaza "Campania frunzelor de vita" pentru acoperirea organelor genitale din reprezentarea lui Michelangelo, dupa moartea artistului. Cu ocazia recentelor lucrari de restaurare, aspectul original al Capelei Sixtine a fost refacut in mare masura.