Ce spun sursele despre întemeietorul Islamului

Unul dintre cele mai importante și influente personaje istorice de la începutul epocii medievale - și, de fapt, din istoria umanității – este Muhammad, întemeietorul religiei musulmane. În studierea unei figuri istorice de o asemenea amploare trebuie întotdeauna să ne întoarcem, în primul rând, la sursele primare și, pe cât posibil, contemporane; numai de aici putem alcătui o biografie corectă din punct de vedere istoric.

1. Problema izvoarelor - Adunarea versetelor coranice.

Alî colectează Coranul (Ibn Abî-Dâwud)

”După `Abd-Allâh care ştia de la Muhammad Ibn Ismâ’îl al-Ahmshî care aflase de la Ibn Fudayl, după Ash’ath care a aflat-o de la Muhammad Ibn Sîrîn:

Atunci când profetul a murit, `Alî a jurat că nu va mai îmbrăca mantaua, în afara zilei de vineri, înainte să fi adunat Coranul într-un codex. A făcut acest lucru. După o vreme, Abu-Bakr a trimis pe cineva la el şi acesta i-a răspuns: „Tată al lui Hasan, oare nu îţi convine că eu am fost desemnat ca şef?” – Nu, jur pe Dumnezeu, i-a răspuns el. Numai că eu am făcut jurământ să nu îmbrac mantaua în afara zilei de vineri.”

Abu-Bakr adună Coranul (Ibn Hanbal) 

”Abd-Allâh mi-a comunicat, ştiind de la tatăl său: Abu-Kâmil ne-a transmis, după Ibrâhîm b. Sa’d, zicând: Ibn Shilâb ne-a raportat, ştiind de la Zayd Ibn Thâbit care spunea:

După ce mulţi au fost ucişi în cursul luptelor de la Yamâama, Abu-Bakr m-a chemat. `Omar stătea alături de el. Abu-Bakr mi-a spus: „Zayd, fiu al lui Ibn Thâbit, tu eşti un tânăr inteligent şi deasupra oricăror bănuieli. Tu vei scrie inspiraţiile trimisului lui Dumnezeu. Studiază, deci, Coranul cu atenţie şi adună-l.” Jur pe Dumnezeu că dacă mi-ar fi cerut să car un munte nu mi-a fost atât de greu cât să adun Coranul aşa cum mi-a cerut. Le-am spus atunci: „Voi veţi face, deci, ceea ce trimisul lui Dumnezeu nu a făcut?! – Pe Dumnezeu, mi-a spus el, este ceea ce putem face mai bine.” Si el n-a încetat să revină asupra acestei însărcinări până ce Dumnezeu mi-a deschis inima, aşa cum o făcuse pentru Abu-Bakr şi `Omar.”

Omar şi apoi Othman adună Coranul (Ibn Abî-Dâwud şi Ibn Shabba)

”Omar a întrebat despre un verset din cartea lui Dumnezeu. I s-a răspuns că îl avea cineva, dar acesta fusese ucis în lupta de la Yamâma. „Noi  îi aparţinem lui Dumnezeu!,” a exclamat Omar. Si a poruncit să fie adunat Coranul. El a fost primul care l-a adunat într-un volum. […]

Omar Ibn al-Khattab a vrut să adune Coranul. El a rostit un discurs în faţa oamenilor, zicând: „Cel care a adunat de la trimisul lui Dumnezeu ceva din Coran, să ni-l aducă.” Or toate acestea fuseseră scrise pe frunze, pe crengi şi pe tulpini de palmier. Omar nu accepta nimic dacă nu fusese atestat de către doi martori. […]

In Irak, mai mulţi oameni îl întrebau pe unul dintre ei despre un verset, iar când acesta l-a recita, i s-a spus: „Eu recuz acest verset.” Acest fenomen s-a răspândit printre oamenii care aveau divergenţe în ce priveşte recitarea {Coranului]. I s-a vorbit despre acest lucru lui Othman ibn Affan. Acesta a poruncit să fie adunate codexurile şi le-a ars. Apoi a scris exemplare din propriul lui codex şi le-a difuzat în diverse garnizoane militare.”      

(apud Alfred-Louis de Prémare, Originile Islamului paginile 468-471, 487)

Tradiţia – un exemplu din hadîth (Ibn Ishaq)

”La mine a ajuns următoare istorisire de la Abdullah ibn Mas’ud şi Abu Sa’id al-Khudri şi Aisha, soţia Profetului, şi Mu’awiya ibn Abi Sufayn şi al-Hasan ibn Abi’l Hasan al-Basri şi Ibn Shihab al-Zhuhri şi Qatada şi alţi tradiţionalişti şi Umn Hani bint Abi Talib. Sunt puse laolaltă în povestirea ce urmează, fiecare contribuind cu ceva ce i s-a povestit despre ceea ce i s-a întâmplat atunci când a fost luat în călătoria nocturnă.”

(apud F.E. Peters, Mahomed şi originile Islamului, p. 139)

Începuturile Revelaţiei

1.         Prima sură– o posibilitate

”Citeşte! In numele Domnului tău, care a făcut,

a făcut pe om din sânge închegat!

Citeşte! Căci Domnul tău e prea bun,

El este cel ce [ne-a] învăţat [să purtăm] condeiul,

 l-a învăţat pe om ceea ce n-a ştiut.”

Coranul, sura 96

2.         Ibn Ishaq despre începuturile Revelaţiei

”Wahb ibn Kaysan mi-a povestit că Ubayd i-a spus: In fiecare an, în timpul acelei luni, Apostolul se ruga în izolare şi dădea de mâncare tuturor săracilor care veneau la el. Când se încheia luna şi se reîntorcea din izolare, primul lucru pe care îl făcea înainte de a intra în casa sa era să meargă la Kaaba şi să o ocolească de şapte ori sau de câte ori îl mulţumea pe Domnul; apoi se întorcea la ai săi, până în anul în care Domnul l-a trimis, în luna Ramadanului, în care Domnul a hotărât asupra lui ceea ce graţia Lui a dorit. Apostolul s-a îndreptat spre Hira, cum era dorinţa lui şi familia l-a urmat.

In noaptea în care Domnul i-a dăruit misiunea şi, prin aceasta, a arătat milă robilor Săi, Gabriel i-a adus porunca Domnului. „El a venit la mine, spunea Apostolul Domnului, în timp ce dormeam, cu o cuvertură din brocart pe care stătea ceva scris şi mi-a zis: „Recită!” Am întrebat: „Ce trebuie să recit?” El m-a strâns cu ea atât de tare încât am crezut că era moartea; apoi mi-a dat drumul spunând „Recită!” Am întrebat: „Ce trebuie să recit?” M-a apăsat din nou cu ea astfel încât am crezut că era moartea; apoi mi-a dat drumul spunând „Recită!” Am întrebat: „Ce trebuie să recit?” M-a apăsat a treia oară astfel încât am crezut că e moartea spunând „Recită!” Am întrebat: „Ce trebuie atunci să recit?” –şi am spus asta numai pentru a scăpa de el, altfel el mi-ar fi făcut la fel. El a spus: [urmează sura 96]”

apud F.E. Peters, Mahomed şi originile Islamului, p. 142.

3.       Începuturile predicii publice şi conflictul cu qurayshiţii (Coranul şi Ibn Ishaq)

”Aşa te-am trimis Noi la un popor, înaintea căruia au fost [alte] popoare, ca să le citeşti ceea ce ţi-am descoperit Noi, însă ei cred în cel îndurat. Spune: „El este Domnul meu şi nu este Dumnezeu afară de El. In El mă încred şi la El este întoarcerea mea.” - Coranul, sura 13:29

”Când Apostolul a prezentat deschis Islamul şi poruncile Domnului, poporul său nu s-a retras, nici nu s-a întors împotriva lui, cel puţin aşa am auzit eu, până când el a început să vorbească cu dispreţ despre zeii lor. Când el a făcut acest lucru, ei l-au primit ca pe o mare ofensă şi au hotărât unanim să-l trateze ca pe un vrăjmaş, exceptându-i pe cei pe care Domnul i-a protejat prin islam de un asemenea rău, dar care erau într-o minoritate neglijabilă. Abu Talib, unchiul său, l-a tratat pe Apostol cu blândeţe şi l-a protejat, Apostolul continuând să asculte poruncile Domnului, nimic neputându-l face să renunţe. […]

Când qurayshiţii au văzut că Muhammad nu cedează în faţa lor şi le face de ocară idolii şi că unchiul lui se poartă cu el cu blândeţe luându-i apărarea. unul dintre conducătorii lor a venit la el şi i-a spus: „Abu Talib … nepotul tău ne-a blestemat idolii, ne-a insultat credinţa şi şi-a râs de rânduiala vieţii noastre, şi i-a acuzat de păcate pe strămoşii noştri fie îl opreşti tu din aceste lucruri, fie ne dai nouă încuviinţarea să-l oprim noi înşine, pentru că tu eşti de-o potrivă cu noi în aceste lucruri şi noi o să te scăpăm de el.” Acesta le-a dat un răspuns care să-i împace şi ei au plecat.”

apud F.E. Peters, Mahomed şi originile Islamului, p. 131

Hegira (Ibn Ishaq)

”Când Dumnezeu le-a îngăduit să pornească la luptă împotriva duşmanilor lor şi când aceste seminţii din Medina s-au oferit să li se alăture întru islam şi să-i ajute pe fraţii lor musulmani să-şi găsească un adăpost printre ei, Profetul le-a poruncit tovarăşilor săi din Mecca să meargă la Medina şi să li se alăture credincioşilor de acolo. „Sunteţi acum fraţi întru Domnul şi veţi fi în siguranţă dacă veţi merge în casele lor.” Aşa că au plecat în grupuri, grupuri, iar Profetul a rămas în Mecca să aştepte ca Domnul să-i poruncească să plece la Medina […]

Când qurayshiţii au băgat de seamă că printre tovarăşii Profetului acum erau şi oameni din alte seminţii şi că o parte din oamenii lui migraseră şi că-şi găsiseră adăpost şi aliaţi care erau gata să le dea ajutor, ei s-au temut că şi Profetul urma să li se alăture cât de curând, mai ales că aflaseră că acesta se arăta hotărât să se lupte acum cu ei. […]

Când Profetul a hotărât că e timpul de plecare, a decis să-l ia cu dânsul şi pe Abu Bakr. Amândoi s-au furişat fără să- vadă nimeni printr-o fereastră din dosul casei şi s-au îndreptat spre o peşteră din munţii Thawr de lângă Mecca. Când s-au pus la adăpost, Abu Bakr l-a trimis pe fiul său Abdullah să meargă înapoi la Mecca şi să bage de seamă la tot ce se vorbea în cetate şi să se întoarcă noaptea să le aducă şi lor veştile de cu zi … Cei doi stătură ascunşi acolo timp de trei zile. Când qurayshiţii au aflat că Profetul dispăruse, au pus un preţ de o sută de cămile pe capul lui.”

apud F.E. Peters, Mahomed şi originile Islamului, p. 178-180

Constituirea Ummei (Carta de la Yathrib – Ibn Ishaq)

”Si atunci, Apostolul Domnul a scris un document pentru musulmanii care veniseră în Medina şi noii convertiţi la dreapta credinţă, prin care a consfinţit pacea pe care aceştia aveau s-o facă cu evreii, precum şi un pact cu ei, prin care el le-a adeverit credinţa care l este averea. Si apoi a stabilit care le sunt îndatoririle şi obligaţiile la care vor trebui să i se supună. […] In numele lui Dumnezeu, cel milostiv, îndurat. Acesta este un înscris al Profetului cu privire la relaţiile care trebuie să existe între credincioşi, musulmanii qurayshiţi şi cei din Yathrib (Medina), precum şi cei care i-au urmat şi s-au alăturat lor, lucrând împreună. Ei sunt o singură comunitate (umma) care exclude pe alţii […]

Un credincios nu se poate alia cu clientul altui musulman împotriva acestuia. […]

Un credincios nu poate să ucidă un alt credincios de dragul unui necredincios şi nici să-i dea unui necredincios ajutor ca să-i facă rău altui credincios. […]

Evreului care ne urmează îi vom da tot atâta ajutor şi sprijin cât i-am oferi unui dreptcredincios, atâta timp cât el nu este răuvoitor şi nu le dăm ajutor în acest fel duşmanilor lui.

Înţelegerea dintre credincioşi nu poate fi distrusă şi dreptcredincioşii nu pot face înţelegeri separate atunci când luptă în numele Domnului, cu excepţia cazurilor în care sunt îndreptăţiţi să procedeze astfel. […]

Nici un necredincios nu poate să le dea ajutor sau sprijin qurayshiţilor din Mecca sau nu va interveni în favoarea lor, în defavoarea unui credincios.[…]

Oricând vor apărea dispute sau neînţelegeri între cei care au consimţit la această înţelegere, pricina va fi rezolvată de Dumnezeu şi de Muhammad, care este Trimisul Domnului. Dumnezeu este chezaş acestui document.       ”

apud F.E. Peters, Mahomed şi originile Islamului, p. 193-194

 Muhammad şi problema djihadului.

Coranul:

IX. 28. O, drept-credincioşilor, idolatrii sunt necuraţi, deci după acest an nu au voie să se apropie de sanctuarul cel sfânt […]

29. Luptaţi-vă împotriva celor ce nu cred în Dumnezeu şi în Ziua de Apoi, care nu interzic ceea ce Dumnezeu şi trimisul Său au interzis, împotriva acelora dintre oamenii Cărţii care nu mărturisesc credinţa adevărată. Luptaţi-vă împotriva lor până când vor da tributul din mâinile lor şi se vor supune.

30. Evreii spun “Esra este fiul lui Dumnezeu” şi creştinii spun “Messia este fiul lui Dumnezeu!” Acestea sunt cuvintele din gurile lor, ele se aseamănă cu cele ale necredincioşilor de altădată. Să-i bată Dumnezeu! […]

31. Ei şi-au luat drept stăpâni mai mult pe rabinii şi pe călugării lor decât pe Dumnezeu şi pe Messia, fiul Mariei; şi totuşi lor li s-a poruncit să venereze un singur Dumnezeu; nu este Dumnezeu afară de El. Departe de gloria lui (să fie) divinităţile idolatrilor!

32. Ei voiesc să stingă lumina lui Dumnezeu cu gurile lor; însă Dumnezeu nu voieşte nimic altceva decât să împlinească lumina Sa, în pofida infidelilor.

33. El este cel care a trimis pe trimisul Său cu îndrumarea şi cu legea adevărată, ca să o ridice deasupra tuturor celorlalte, în pofida idolatrilor.

34. O, dreptcredincioşilor, mulţi dintre rabini şi călugări mănâncă averea oamenilor degeaba, şi-i amăgesc de la drumul lui Dumnezeu. Iar celor care strâng aur şi argint şi nu-l dau pentru drumul lui Dumnezeu, acelora vesteşte-le o pedeapsă dureroasă.

35. In ziua când focul Gheenei va fi aprins deasupra capetelor lor, vor fi înfieraţi cu acest aur şi argint pe frunţile, pe laturile şi pe spatele lor, şi li se va spune: “Iată ce aţi agonisit pentru voi înşivă. Gustaţi ceea ce aţi strâns.” […]

69. Dumnezeu a îngăduit focul Gheenei pentru cei făţarnici şi pentru cele făţarnice; în veci vor petrece acolo. Aceasta le este soarta destinată. Dumnezeu i-a blestemat şi pentru ei este pedeapsa veşnică. […]

73. Dumnezeu a promis dreptcredincioşilor, bărbaţi şi femei, grădinile unde curg râuri; acolo vor petrece pe vecie, vor avea lăcaşuri minunate în grădinile Edenului şi graţia nesfârşită a lui Dumnezeu. Aceasta este o bucurie fără seamăn.

74. O, profetule, luptă împotriva ipocriţilor şi necredincioşilor şi fii fără cruţare cu ei. Iadul le va fi lăcaş.

Istoria lumii in texte. Coord. B. Murgescu, Bucureşti: Ed. Teora, 1999,  131-132.

Cronica lui Tabari (838-923)

Despre bătălia de la Badr

”Profetul îşi stimula întotdeauna soldaţii. Un om din Ancâr, numit Omair, fiul lui Hammâm, avea în mână câteva curmale, pe care le mânca sub privirea Profetului. Acesta, îmboldindu-i pe soldaţi zise: “Nu vă trebuie, pentru a ajunge în Paradis, decât să găsiţi martiriul.” Omair, auzind vorbele acestea, zvârli curmalele spunând: “Dacă este aşa, sunt sătul de curmale până când intru în paradis.” Îşi scoase sabia, se aruncă în rândurile duşmanilor, lovi şi omorî mai mulţi dintre aceştia şi fu, la rândul său, ucis.”

Despre omorârea lui Ka’ab, fiul lui Aschraf

”În aceeaşi zi de întâi a lunii rabî’a Profetul trimise pe cineva să-l omoare pe Ka’ab, fiul lui Aschraf, din partea căruia suportase mai multe injurii […] într-o zi, pe când se afla în mijlocul însoţitorilor săi şi se vorbea de Ka’ab, fiul lui Aschraf, Profetul se plânse de acesta şi spuse: “Cine-şi va da viaţa lui Dumnezeu şi-l va omorî pe omul acesta?” Unul din Ancâr, numit Mohamed, fiul lui Maslama, spus: “Eu mă voi duce şi-l voi ucide, o, apostol al lui Dumnezeu!” Profetul îi mulţumi cu vioiciune.

Mijea de ziuă atunci când intrară în oraş. Îl găsiră pe Profet ocupat cu rugăciunea şi-i dădură seamă de ceea ce tocmai înfăptuiseră. Profetul a fost foarte fericit, îi aduse mulţumiri lui Dumnezeu şi le mulţumi.”

Despre bătălia de la O’hod

”După aceea Profetul le spune însoţitorilor săi: “Veniţi, sunt deasupra noastră.” El vru să urce muntele, dar greutatea celor două puternice cuirase îl împiedica să meargă. Exista acolo, pe munte, o piatră pe care voia să se aşeze. Tal’ha, fiul lui Abdallah, îl ajută punând picioarele Profetului pe ceafa sa şi ridicându-l astfel până la piatră, pe care acesta se aşeză. Profetul îi zise: “Tocmai te-ai făcut demn de paradis.” Abu Sofyân, zărindu-l, îi strigă:” Zi pentru zi!” adică: aţi avut victoria la Bedr, noi la O’hod. Profetul îi replică: “Nu-i acelaşi lucru. Morţii voştri sunt în infern, iar ai noştri în paradis […]” Dumnezeu trimise din cer nişte îngeri pentru a umple de groază inimile necredincioşilor. Cu excepţia zilei de la Bedr, îngerii n-au luptat niciodată.”

Jean Flori, Război sfânt, jihad, cruciadă. Chişinău: Cartier,2003, 264-266.

 Întoarcerea lui Muhammad la Mecca (Ibn Ishaq).

”Trimisul poruncise pregătiri pentru o incursiune în scop de prădare, iar Abu Bakr tocmai venise să-şi vadă fata (care era şi soţia lui Muhammad) Aisha în timp ce ea îi muta unele din lucrurile Apostolului. El a întrebat-o dacă Trimisul îi poruncise să pregătească totul, iar ea i-a confirmat zicându-i că ar face bine să procedeze şi el la fel. Totuşi, ea i-a spus că nu ştie unde merg trupele. Mai târziu Muhammad i-a informat pe oameni că el era în drum spre Mecca şi le-a ordonat să înceapă şi ei pregătirile. El a spus: „O, Doamne, ia-le urechile şi ochii qurayshiţilor astfel încât să-i luăm prin surprindere pe pământul lor,” iar oamenii s-au pregătit de noua incursiune. […]

După ce mulţimea s-a potolit, Trimisul Domnului a intrat în Mecca şi s-a dus direct la altar, pe care l-a înconjurat de şapte ori călare pe cămila sa, atingând Piatra Neagră cu toiagul pe care-l avea în mână. După ce a făcut acest lucru, el i-a poruncit lui Uthman ibn Talha să-i înmâneze cheile de la Kaaba şi, după ce a deschis uşa, a intrat. […] Profetul a intrat în Mecca în ziua biruinţei şi a găsit acolo 360 de idoli pe care Iblis (sau Satana) îi întărise cu plumb. Trimisul Domnului s-a dus lângă ei, aţintindu-i cu toiagul, a spus: „Adevărul a ieşit la lumină, iar neadevărul s-a sfârşit” (Coranul 17:81). Apoi a arătat cu toiagul înspre ei şi idolii au căzut unul peste altul şi s-au sfărâmat. […]

Pentru a-şi hotărî atitudinea faţă de islam, arabii aşteptau să vadă ce s-a întâmplat cu neamul qurayshiţilor şi cu Apostolul. Pentru că qurayshiţii erau conducătorii şi călăuzitorii oamenilor, poporul sfântului templu (din Mecca) şi adevăratul neam al lui Ismael, fiu al lui Avraam; iar arabii cei puternici nu contestau asta. Qurayshiţii erau cei care declaraseră război Trimisului şi i se împotriviseră lui. Când Mecca a fost ocupată, iar qurayshiţii deveniseră supuşii lui, şi el îi îngenunchease în faţa islamului, iar arabii au ştiut că nu pot lupta împotriva Trimisului şi nici nu pot să-i arate duşmănie, ei au intrat în religia Domnului „în grămezi,” după cum spune Domnul, venind către el din toate direcţiile […]”

 apud F.E. Peters, Mahomed şi originile Islamului, p. 226.

 Moartea Profetului şi disputa dintre Omar şi Abu Bakr (Ibn Ishaq)

”După cele povestite de Al-Zuhri lui Sa’id ibn al-Musayyib din neamul Abu Hurayra aflăm că:

Atunci când Porfetul a murit, Umar a mers la moschee şi a spus: „Unii dintre necredincioşi vor spune că Profetul a murit, dar, în numele lui Dumnezeu, el s-a dus să-L întâlnească pe Atotputernicul aşa cum s-a ascuns vederii (în muntele Sinai) celor din neamul său timp de 40 de zile. În numele lui Dumnezeu, Profetul se va întoarce printre noi aşa cum Moise s-a reîntors şi va tăia mâinile şi picioarele acelora care au spus că el ar fi murit.” Când Abu Bakr a auzit ce se întâmplase, a venit la uşa moscheii în timp ce Umar vorbea astfel celor adunaţi acolo. Nu s-a oprit să-l asculte, ci a mers drept în iatacul Aishei, unde se afla Profetul, care zăcea acoperit cu o mantie yemenită. Văzându-l i-a dezvelit faţa, l-a sărutat spunându-i: „eşti mai drag inimii mele decât îmi sunt mama şi tata. Ai gustat din moartea pe care Domnul a trimis-o, dar o a doua moarte nu te va mai lua.”

Apoi a întins la loc mantia peste faţa Profetului şi a ieşit. Pentru că Umar le vorbea în continuare celor din moschee, Abu Bakr i-a spus: „Încet, Umar, nu mai vorbi.” Dar Umar nu ia dat ascultare şi a continuat să vorbească, iar când Abu-Bakr a văzut că nu vrea să se oprească, s-a dus lângă el şi a început să le vorbească oamenilor. Aceştia l-au lăsat pe Umar şi s-au strâns în jurul lui să-l asculte. Mulţumindu-i Domnului mai întâi, Abu Bakr le-a vorbit astfel celor din jurul lui: „Voi, oameni, dacă îl veneraţi pe Mahomed, atunci trebuie să aflaţi că Mahomed a murit; trebuie să-l veneraţi pe Domnul, căci doar el este nemuritor şi etern.” Apoi a recitat următorul verset: „Mahomed nu e altceva decât un Apostol, la fel cum au fost ceilalţi Apostoli înaintea lui. Dacă el ar muri sau dacă ar fi ucis, v-aţi întoarce faţa de la el? Cel care cred în moartea lui păcătuieşte în ochii Domnului şi Domnul îi va răsplăti pe cei care sunt credincioşi” (Coranul (3:144). În numele Domnului, nimeni dintre cei de acolo nu ştia despre acel verset până când Abu Bakr nu l-a recitat în acea zi. Oamenii au început să  repete îndată ce l-au auzit. Umar spuse: „In Numele Domnului, când l-am auzit pe Abu Bakr spunând aceste versuri, mi-a fugit pământul de sub picioare şi am căzut la pământ, dându-mi seama că, într-adevăr Profetul murise.”

apud F. E. Peters,Mahomed şi originile Islamului,244-245.