Oficial, colonizarea Africii de la sfârșitul
secolului al XIX-lea a fost prezentată drept o acțiune aproape caritabilă a
europenilor, care nu doreau decât să elimine complet sclavia, această
instituție barbară, de pe continentul african, și să-i civilizeze pe locuitori.
De fapt, motivele erau altele, iar eradicarea sclaviei nu a jucat decât un rol
secundar și nu a fost o prioritate a coloniștilor europeni.
Colonizarea europeană
Până în secolul al XIX-lea, Marea Britanie și celelalte
puteri europene și-au limitat ambițiile imperiale din Africa la punctele de
coastă de unde își puteau exercita influența economică și militară. În cazul
Marii Britanii, pe coasta Africii de Vest, afacerile englezilor se concentrau
în jurul profitabilului comerț cu sclavi. Începând cu secolul al XVI-lea și
până în secolul XIX, se estimează că europenii au transportat de pe coasta
Africii de Vest mai bine de 11 milioane de sclavi. Între 1562 și 1807, când
comerțul cu sclavi (denumit trata) a fost abolit, numai navele
britanice au transportat aproape 3 milioane de sclavi către Americi.
Însă în ciuda implicării europenilor în diverse puncte din
Africa, doar 10% din continent se afla sub control european direct, incluzând
aici Algeria, colonie franceză, coloniile Cape și Natal ale Angliei și Angola
deținută de portughezi. Însă trei decenii mai târziu, la 1900, europenii
dețineau aproape 10 milioane km2 în cadrul coloniilor. Africa era la
acel moment controlată în proporție de 90% de țările europene.
Una din principalele justificări aduse de guverne pentru
această cursă pentru Africa a fost dorința de a eradica sclavia odată pentru
totdeauna. Cu puțin timp înainte de moartea sa, în mai 1873, faimosul
explorator și misionar David Livingstone făcuse un apel pentru o cruciadă
mondială pentru eliminarea comerțului cu sclavi deținut de arabi în Africa de
Est. Iar pentru adevărata eliberare a Africii, credea Livingstone, era necesară
introducerea pe acest continent a celor trei „C”: comerț, creștinism și
civilizație.
Conferința de la Berlin
Teoria potrivit căreia toate popoarele Europei aparțineau
unei singure rase albe originare din Caucaz (de unde termenul de caucazian) a
fost postulată pentru prima oară la începutul secolului XIX de către un etnolog
german pe nume Johann Blumenbach. Clasificarea făcută de Blumenbach, care
distingea rasele umane în funcție de culoare (albă/caucaziană,
maronie/malaeziană, galbenă/mongoloidă, neagră/negroidă, roșie/americană), a
fost reluată ulterior de un etnolog francez pe nume Gobineau. Acesta a alcăuit
și o ierarhie a raselor, în fruntea căreia se aflau, evident,
europenii caucazieni. Aceste teorii pseudo-științifice au fost populare în
secolul al XIX-lea și au servit drept motivație pentru oameni precum
Livingstone, care credeau că, în calitate de oameni superiori, au
datoria de a „civiliza” Africa.
Conferința de la Berlin din 1884-1885, în cadrul căreia s-a
discutat viitorul Africii (pornind de la problema Congo-ului belgian), a numit
eradicarea sclaviei ca țel principal. Actul de la Berlin din 1885, semnat de
treisprezece puteri europene, a inclus și o rezoluție pentru „susținerea
eradicării sclaviei”. De fapt, interesele strategice și economice ale puterilor
coloniale – precum protejarea vechilor piețe de desfacere și exploatarea unora
noi – erau mult mai importante.
Conferința de la Berlin reprezintă punctul de început al
sculptării continentului african după bunul plac al europenilor, fără a
respecta culturile locale sau grupurile etnice. În urma delimitării arbitrare a
granițelor, oameni din aceleași triburi s-au trezit de o parte și de alta a
granițelor impuse de europeni.
Interesele britanice
Marea Britanie era interesată în primul rând să-și păstreze
liniile de comunicare cu India, de unde interesul special pentru Egipt și
Africa de Sud. Dar odată ce controlul asupra acestor două zone a fost asigurat,
aventurierii precum Cecil Rhodes au încurajat achiziționarea altor teritorii cu
intenția de a pune bazele unei căi ferate Cape-Cairo. De asemenea, englezii
erau interesați de potențialul comercial al teritoriilor bogate în minerale,
precum Transvaal, unde au fost descoperite rezerve de aur la mijlocul anilor
1880. În plus, ei doreau să-i țină pe francezi și germani departe de ceea ce
considerau a fi „sferele lor de influență”.
Astfel, în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea,
Marea Britanie a ocupat sau anexat Egiptul, Sudanul, teritorii în Africa de Est
(Kenya și Uganda), teritorii din Somalia, Rhodesia (Zimbabwe și Zambia), Africa
de Sud, Gambia, Sierra Leone, Nigeria, Coasta de Aur (Ghana) și Nyasaland
(Malawi). Restul teritoriilor au fost împărțite între Franța, Germania, Belgia,
Italia, Portugalia și Spania.
Germania, stat unificat abia din 1871, a început cursa
colonizărilor mult mai târziu decât competitorii săi. Prima sa achiziție
colonială a avut loc în 1884 (Africa de Sud-Vest germană sau Namibia).
Teritoriul era populat de două triburi semi-nomade, Herero în aridul platou
central, și Nama, în stepele încă și mai aride din sud. Este deja cunoscută
povestea rebeliunii Herero din 1904, căreia i s-a pus capăt prin infamul ordin
de exterminare dat de generalul Lothar von Trotha.
„Spiritul Berlinului”
Așa-zisul filantropic „spirit berlinez” nu era însă cu
totul lipsit de semnificații. Odată ce a fost cunoscut faptul că, cel puțin în
Congo, sclavia nu doar că încă exista, dar era și o afacere profitabilă, s-au
pus bazele unei conferințe internaționale împotriva sclaviei. Aceasta a avut
loc la Bruxelles în 1889-1890.
Omul care a condamnat public existența sclaviei în Congo
(posesiune personală a regelui belgian) a fost misionarul francez Charles
Lavigerie. În cadrul unei slujbe ținute la Paris în 1888, Lavigerie și-a șocat
audiența descriind ororile comerțului cu sclavi din Congo.
Ca rezultat al conferinței de la Bruxelles, Leopold a
acceptat să pună capăt sclaviei în schimbul dreptului de a pune taxe pe
produsele importante. El ignora astfel una din rezoluțiile-cheie ale Actului de
la Berlin din 1885, prin care era garantată libertatea comerțului din acea
regiune. Cu toate acestea, practica muncii forțate a fost continuată în Congo,
unde populația locală era forțată să muncească în industria cauciucului, cel
mai valoros produs de export. Abia în anii 1920 situația avae să se schimbe,
când autoritățile belgiene și-au dat seama de catastrofa demografică pe
care o cauzaseră prin practicile barbare și care putea să-i lase fără forță de
muncă, fie ea liberă sau nu.
Sfârșitul sclaviei africane?
Semnatarii Actului General de la Conferința de la Bruxelles
și-au declarat intenția de a pune capăt traficului cu sclavi africani. În 1919,
acestui act avea să i se adauge o convenție pentru suprimarea totală a
sclaviei, în toate formele sale, și a comerțului cu sclavi. Însă munca forțată
avea să rămână o realitate în coloniile africane până în anii 1940. Ultimul
stat african care a abolit sclavia a fost Etiopia, în...1932.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu