Memoriile din Campania din Est ale locotenentului de artilerie Dumitru
Arapu – publicate în 1990, în Franţa, la Editura Academiei Europene a Cărţii –
aduc un plus de lumină asupra unui episod întunecat şi ocultat din istoria
armatei române: masacrul de la Odessa.
„După aprecierea mea, Odessa nu a fost cucerită datorită
atacului final, ci a fost evacuată de sovietici deoarece nu mai puteau să o
aprovizioneze pe mare, iar depărtarea spre est a frontului românesc făcea
transportul alimentelor prea vulnerabil. La 16 octombrie 1941, venind din toate
direcţiile, forţele asediatoare au pătruns până în centrul Odessei,
neîntâmpinând nicio rezistenţă în acel oraş în flăcări, în care fuseseră
mâncate toate animalele, inclusiv caii. Pentru a se încălzi la începutul acelei
ierni care se anunţa foarte aspră, populaţia punea pe foc toate obiectele din
lemn, inclusiv mobilierul. Cu toate acestea, în oraş se aflau depozite
conţinând stocuri de materiale şi produse industriale foarte preţioase pe timp
de război, precum articole din piele, cauciuc, textile şi chiar haine. Cu
această ocazie am putut să constat superioritatea experimentatei armate
germane, pregătită pentru toate formele de război, inclusiv pentru ocuparea
unui teritoriu şi rechiziţionarea tuturor resurselor existente. (...)
Conform unui angajament al mareşalului Antonescu, Armata a
4-a, de care aparţineam, trebuia să se reîntoarcă în România după cucerirea
Odessei. Se pare însă că, deoarece comandantul Diviziei a 10-a Infanterie (n.
tr. – generalul de brigadă Ionel Glogojanu) nu primise încă înalta
distincţie dorită cu atâta aviditate, el a refuzat repatrierea, cerând să
rămână pe front, iar cererea sa a fost aprobată. În plus, el a fost numit
comandant al Odessei, fapt care a avut pentru el un rezultat contrar celui
scontat. (...)
Bătrânul care oferea informaţii despre minarea
clădirii, considerat „nebun”
Dintre toate clădirile care ar fi putut adăposti un
comandament, unul singur (n. tr. – fosta clădire a N.K.V.D.-ului local) prezenta
toate condiţiile necesare, inclusiv curăţenia, starea perfectă a tuturor
instalaţiilor, mobilierul adecvat şi toate birourile echipate până şi cu
călimări pline. Toate acestea ar fi trebuit să dea de gândit. Nu a contat că
putea fi ghicită o capcană din partea unui inamic specialist în simulări şi
diversiuni, mai ales că erau semnalate explozii în toate cartierele oraşului.
Pentru ca o clădire să sară în aer era suficient să deschizi o uşă, să aprinzi
focul în sobă sau, pur şi simplu, să mergi pe iarba unui teren neverificat. Au
fost multe victime din pricina minelor şi a exploziilor întârziate şi aceasta
trebuia să dea de gândit celor care luau decizii. Curajosul comandant al
oraşului nu a ezitat nicio secundă să-şi stabilească cartierul general într-un
imobil atât de frumos.
Câteva zile după instalarea cartierului general şi a
ofiţerilor germani şi români, un bătrân ucrainean s-a prezentat, cerând o
întrevedere cu comandantul. Desigur, acest lucru era imposibil, dar a putut
să-şi exprime teama unui ofiţer de stat major. Bătrânul spunea că, o dată cu
vârsta, avea mai multă experienţe şi prevedere. El dorea să prevină o mare
nenorocire ce va cădea asupra armatei de ocupaţie, încercând să evite răzbunarea
acesteia. În plus, el afirma că a lucrat împreună cu specialişti mai tineri la
minarea clădirii şi solicita un ofiţer căruia să-i arate unde se află dispuse
în subsoluri mari cantităţi de exploziv şi pe unde trec firele legate la
detonator.
Toate acestea au fost raportate comandantului oraşului,
care a ordonat ca bătrânul să fie dat afară «deoarece era nebun». În seara
următoare, în timp ce se servea cina în club, s-a dovedit că nu era nebun.
Explozia produsă la cea mai bună oră pentru a avea un efect maxim a fost atât
de puternică încât nu au fost supravieţuitori. Conform martorilor, au fost
între 70 şi 80 de ofiţeri români ucişi şi aproape tot atâţia germani. Un
camarad de-ai mei din comandamentul brigăzii de artilerie a fost găsit strivit
de zidul unei clădiri vecine, la fel cum o plantă este presată într-un ierbar.
Moartea care-l lovise pe comandantul oraşului a fost datorată lui însuşi, deci
a fost meritată; dar care a fost vina celorlalţi ofiţeri şi ocupanţi ai
clădirii, cea mai mare parte tineri, pentru a muri atât de inutil după ce au
scăpat de masacrul asediului Odessei? Începând din acel moment s-a întâmplat
ceea ce bătrânul prevăzuse.
În fiecare intersecţie, spânzurători de lungimea
unei porţi de fotbal
De la comandamentul superior german, supărat de slăbiciunea
comandamentului român şi în ciuda propriilor lipsuri de vigilenţă – aşa cum vom
vedea mai târziu în Crimeea – a fost dat un ordin oficial de represalii
imediate, fiind stabilit numărul exact al execuţiilor pentru a fi prevenite
astfel, până la sfârşitul războiului, acte similare din partea populaţiei.
A doua zi, toţi comandanţii unităţilor care aveau în
responsabilitate un anumit sector de supraveghere au fost convocaţi. Le-a fost
stabilit un anumit număr de persoane care trebuiau executate, modalităţile de
selecţie, de execuţie şi termene. Pentru militarii români de toate gradele, în
ciuda durerii produse de acest eveniment, această acţiune nu era deloc uşor,
nici de înţeles, nici de realizat. Toţi cei care au putut s-au eschivat. Comandantul
Regimentului 3 Artilerie, spre exemplu, care era căsătorit cu o evreică şi
ştiind că ordinul îi viza în primul rând pe evrei şi comunişti, a căzut subit
bolnav, lăsându-i secundului său grija de a executa acea oribilă sarcină şi de
a suporta consecinţele ulterioare.
Eu mă găseam atunci la comandamentul brigăzii de artilerie
situat în sectorul Regimentului 2 Artilerie divizionară, al cărui locţiitor al
comandantului era de origine rusă. Nu ştiu cum a reuşit să se eschiveze, dar
ceea ce rămâne sigur este faptul că regimentul său şi-a păstrat timp de câteva
zile vechiul dispozitiv fără nicio misiune specială. Mai târziu, când toţi am
luat parte la supravegherea oraşului cu patrule călare pe toate arterele
principale, am aflat amploarea acelor represalii. La toate intersecţiile se
aflau spânzurători de lungimea unei porţi de fotbal, unde, în locul unui portar
viu, se vedeau atârnate zece şi chiar mai multe corpuri omeneşti de ambele sexe
şi de toate vârstele. Mai ales noaptea, la lumina farurilor de maşină, era
impresionant să vezi umbrele acestor fantome care alergau şi se măreau apoi pe
zidurile caselor. În rigole, de-a lungul străzilor, erau cadavrele
împuşcaţilor, care era interzis să fie ridicate pentru a menţine frica
populaţiei. Nu aş putea să precizez numărul victimelor. Îmi amintesc că se
vorbea de un număr imens, între 17.000 şi 50.000. Probabil era o exagerare.
Cadavrele, transportate în afara oraşului
Doar după câteva zile s-a primit ordinul de ridicare a
cadavrelor. Au venit camioane din toate sectoarele pentru a prelua cadavrele,
la fel ca pe buşteni, şi le-au transportat în afara oraşului la fostele şanţuri
antitanc sovietice. Acolo au fost acoperite cu pământ, dar uneori insuficient,
deoarece câinii flămânzi veneau să scotocească şi reuşeau uneori să tragă afară
un picior sau o mână.
Populaţia a avut mult de suferit şi, mai ales, nevinovaţii
care nu erau la curent cu desfăşurarea evenimentelor. De asemenea, ofiţerii şi
subofiţerii care au trebuit să comande detaşamentele de execuţie au avut mult
de suferit la sfârşitul războiului, când au fost judecaţi şi condamnaţi;
aceasta, cu toate că era binecunoscut faptul că în acea situaţie nu au avut
posibilitatea de a alege, chiar dacă ordinele primite erau inumane. Am auzit
vorbindu-se că aceia care au fost judecaţi în URSS, de către tribunale
sovietice, au fost achitaţi, deoarece sovieticii nu voiau să creeze un
precedent de condamnare a unui soldat pentru executarea unui ordin în timp de
război, indiferent care ar fi natura acestuia. Camarazii din Regimentul 3
Artilerie care au fost judecaţi în România au fost condamnaţi şi au făcut patru
ani de închisoare dacă «au depăşit ordinele prin exces de zel», au comis
atrocităţi sau au depăşit numărul stabilit. Este binecunoscut însă că prin
presiuni, inclusiv torturi în timpul anchetei, au fost forţaţi să recunoască
tot ceea li se imputa fără nicio bază. Colegul meu de promoţie, Ion Ispir, a
fost legat de mâini şi de picioare de o grindă şi bătut până la leşin. După ce
era stropit cu apă rece, bătaia era reluată. Puşcăriile epocii erau nişte
replici ale justiţiei.
Personal, nu cred că era necesar să fie înfricoşată
populaţia cu astfel de execuţii, deoarece, de multă vreme, ea cunoştea senzaţia
terorii. Fiecare îl suspecta pe celălalt, chiar şi în sânul aceleiaşi familii.
Îmi amintesc că discutam odată cu o femeie la Odessa despre situaţia nenorocită
în care ne aflam, iar când am pronunţat numele lui Stalin, ea mi-a făcut,
înfricoşată, semn să tac. Perplex fiind şi încercând să-i explic că frontul
este departe şi că nimeni nu ne ascultă, ea m-a făcut să înţeleg prin semne că
în camera alăturată se afla sora ei mai tânără, care era «comsomolistă».
Românii, germanii şi populaţia locală
Mi-era milă de aceşti oameni care trebuiau să suporte
ororile războiului peste foametea şi lipsa de combustibil într-o iarnă
teribilă. Niciun militar român, de la simplul soldat şi până la cel mai înalt
grad, nu putea rămâne indiferent atunci când vedea femei scormonind în zăpadă
după coji de cartofi aruncate de popotele aflate în trecere sau când puneau pe
foc ultimul scaun la minus 40 grade, toate acestea pentru copii. Românii puneau
deoparte din raţia lor alimentară, chiar insuficientă, pentru femeia care-i
găzduia, şi păstrau dulciurile – bomboane, zahăr, ciocolată franţuzească – pentru
copii, gândindu-se la cei pe care ei îi lăsaseră acasă. În schimb, atunci când
soldaţii români se întorceau din misiune, chiar şi noaptea, gazda se scula
pentru a le găti ceva, de obicei puţină varză, ca să se încălzească. Ţăranul
român nu putea manifesta duritatea pe care am întâlnit-o apoi la soldaţii
germani. Când aceştia se opreau într-un sat, patrula lor pleca imediat în
căutarea de produse comestibile (curci, găini); din contră, soldaţii români
apucau cazmaua pentru a ajuta femeia sau bătrânul care nu reuşea să adune ce
mai rămăsese în pământ!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu