Pe 24 iunie 1812, Napoleon traversa râul Niemen și
pășea pe teritoriul rus cu o armată multinațională de 400/450.000 de oameni. Pe
28 iunie, ajungea la Vilnius; la 8 iulie soldații francezi erau la porțile orașului
Mogilev, pe care l-au cucerit ziua următoare după învingerea rușilor. Pe 18
august, după prima bătălie majoră cu armată rusă, francezii intrau în Smolensk.
În timp ce rușii se retrăgeau, Napoleon înainta spre inima Rusiei și, după
bătălia de la Borondino, intra în Moscova pe 14 septembrie.
Napoleon spera că ocuparea Moscovei îl va forța pe Țar să
răspundă apelurilor sale pentru pace, dar Alexandru știa că nu-și poate permite
să încheie pacea atâta timp cât armata napoleoniană se afla pe pământ rusesc. La
Grande Arméea părăsit Moscova pe 19 octombrie pentru a o lua spre
sud-vest, spre orașul Kaluga, dar după bătălia de la Maloiaroslavets, armata a
trebuit să se retragă pe același drum pe unde pornise invazia, trecând prin
Smolenks și Vilnius. Rămășițele armate au trecut râul Berezina la sfârșitul lui
noiembrie și au revenit pe teritoriul Prusiei pe 13-14 decembrie.
Francezii au stat pe teritoriul Imperiului Rus mai puțin de
șase luni, iar durata scurtă a șederii lor arată că ei n-au văzut niciodată administrarea
teritoriilor rusești aflate sub ocupație ca fiind altfel decât temporară, având
ca unic scop asigurarea aprovizionării pentru armată.
Care a fost răspunsul rușilor la invazia lui Napoleon? Cum
a fost percepută La Grande Armée de către populația locală?
Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie analizate sursele din Mogilev,
Smolensk și Kaluga. Primele două orașe au fost ocupate de francezi, iar aici a
fost organizată o administrație temporară. Kaluga a rămas sub controlul
rușilor, dar era amenințat constant de proximitatea inamicului și a trebuit să
suporte consecințele invaziei din regiunile apropiate.
Polonezii se alătură lui Napoleon
Cum armata napoleoniană avansa către Vilnius și Mogilev,
exista posibilitatea ca nobilii polonezi și lituanieni să-l vadă pe Napeleon ca
pe un salvator. Vilnius era capitala Lituaniei, zonă achiziționată de Rusia ca
urmare a celor trei împărțiri ale Poloniei (1772, 1775, 1795). Mogilev era în
Bielorusia, care făcuse cândva parte din Marele Ducat al Lituaniei, dar fusese
încorporat Imperiului Rus ca urmare a Primei Împărțiri a Poloniei. Populația
Bieloruiei era mixtă din punct de vedere etnic și religios: proprietarii de
pământ erau în mare parte polonezi de rit catolic, în timp ce țăranii erau
ortodocși sau uniți.
Napoleon a creat Marele Ducat al Varșoviei în 1807 din
teritoriile poloneze din Prusia, și mulți din polonezii care s-au
alăturat armatei lui Napoloen (circa 100.000) visau la nașterea unui nou regat
polonez care să includă cel puțin și acele teritorii pierdute ca urmare a
împățirilor Poloniei și teritoriile fostei Uniuni Polono-Lituaniene. Nobilimea
vorbitoare de poloneză din Lituania era însă interesată de posibilitatea unui
regat al Lituaniei restaurat, independent de Polonia. Napoleon a găsit sprijin
și în Bielorusia. O confederație de nobili formată la Mogilev i-a promis
loialitate lui Napoleon, în calitate de ”cetățeni ai vechii, inseparabile
Polonii”.
Napoloen nu s-a ridicat la așteptările polonezilor și
lituanienilor și nu a fost considerat de majoritatea nobilimii bieloruse un
salvator, și asta din două motive. În primul rând, Napoleon era interesat doar
de succesul campaniei sale și nu era dispus să prejudicieze negocierile cu
Alexandru prin acordarea de alte concesii polonezilor. El a stabilit o
administrație separată în Vilnius, denumită Guvernul Lituaniei, dar acesta nu a
fost alăturat Ducatului Varșoviei și, în plus, excludea provinciile bieloruse
Mogilev și Vitebsk. În al doilea rând, cu puține excepții, nobilimea poloneză
din Bielorusia nu era dispusă să-l sprijine pe Napoleon. Confederația din
Mogilev a rămas inactivă în timpul campaniei, iar proprietarii polonezi nu s-au
grăbit să se alăture armatei. Polonezii care au luptat alături de Napoleon îi
priveau cu dezgust pe polonezii pasivi care refuzau să se implice atâta vreme
cât rezultatul războiului rămânea încă neclar.
Potrivit mărturiei unui oficial din Mogilev, Matshal
Davout, acesta și-a exprimat surprinderea că nu a găsit același entuziasm și
”spirit polonez” în Mogilev așa cum a văzut în alte provincii. Chiar și în
Vilnius, unde francezii au fost mult mai bine primiți, era greu să găsești
oameni dispuși să intre în armată: ”Lituanieii aveau numai laude pentru
Țarul Alexandru, și a fost foarte dificil [...] de a-i inspira pe lituanieni cu
dorința sau sentimentul renașterii patriei poloneze.” Sursele
contemporane, atât franceze cât și rusești, explică reticența nobililor
faptului că aceștia se temeau că francezii aveau să impună eliberarea șerbilor.
Poziția evreilor
Alt grup a cărui loialitate era suspectă au fost evreii. În
Bielorusia, populația evreiască a fost estimată ca variind între 32.000 și
200.000. Prima împărțire a Poloniei, din 1772, crease o problemă evreiască.
Ecaterina a II-a și Alexandru I au încercat, pe de-o parte, asimilarea
populației evreiești și, pe de altă parte, protejarea țărănimii prin limitarea
activităților economice ale evreilor. Rezultatul a fost creșterea nemulțumirii
evreilor din cauza imixtiunilor în organizațiile administrative tradiționale și
dezagregarea mijloacelor lor de trai, fără a se face niciun progres în vederea
asimilării.
Politica lui Napoloen vis-a-vis de evrei a dat guvernului
rus încă un motiv de îngrijorare. În 1806, Napoleon a cerut formarea unei
Adunări a notabililor evrei din ținuturile franceze și italiene. În 1807 s-a
ținut încă o adunare de acest fel, la care au fost invitați evrei din toată
Europa. La acel moment, guvernul rus s-a temut că evreii vor ajunge să-l
vadă pe Napoleon ca pe salvatorul și eliberatorul lor; astfel, sstrămutarea
evreilor din Bielorusia a fost oprită temporar. În 1812, La Grande Armées-a
folosit de evrei pentru spionaj, aprovizionare și, având în vedere
cunoștiințele lor de limbi străine, pentru negoț. Dar sursele franceze și unele
din mărturiile ofițerilor ruși subliniază faptul că majoritatea evreilor
rămâneau loiali Rusiei. Davout, spre exemplu, a trimis un raport lui Napoleon
pe 8 august din zona Smolensk, în care spune că evreii i-au indus în eroare pe
francezi în mod intenționat cu privire la poziția trupelor de cazaci.
Napoleon, eliberatorul șerbilor?
Cea mai mare frică a guvernului rus era însă că Napoleon se
va prezenta ca eliberator al șerbilor. Încă dinaintea invaziei au apărut
zvonuri în rândul șerbilor conform cărora aceasta era intenția lui Napoleon, astfel
că guvernul imperial a răspuns prin staționarea de soldați în fiecare provincie
pentru a preveni orice probleme. Există dovezi care susțin că Napoleon a luat
în considerare și acest pas. În timp ce se afla la Moscova a cerut să-i fie
prezentate materiale privind revolta lui Pugaciov (ultima mare revoltă
țărănească din Rusia).
Proclamația franceză Réponse d'un grenadier français
condamna existența șerbiei în Rusia, promitea eliberarea șerbilor și făcea apel
către soladții ruși pentru sprijinirea acestei cauze. Dacă s-a gândit la
posibilitatea eliberării șerbilor, Napoleon nu a făcut-o și, pe când se afla în
exil în Insula Sf. Elena, și-a exprimat regretele în acest sens. La întoarcerea
în Franța, când s-a adresat Senatului, Napoloen a declarat că a luat această
decizie pentru a preveni masacrarea proprietarilor de pământ de către șerbi.
Dar după cum o arată și politica sa față de polonei și lituanieni, scopurile
lui Napoleon erau limitate. El nu dorea distrugerea societății rusești sau
eliminarea Țarului; el dorea înfrângerea armatei rusești pentru a-l putea
obliga pe Alexandru să încheie pacea în termenii doriți de el, adică alinierea
Rusiei la blocada asupra Angliei. Un apel către șerbi ar fi făcut mult mai
dificile negocierile cu Alexandru.
Rezistența
Au existat revolte ale șerbilor împotriva stăpânilor în
timpul invaziei, cu precădere în teritoriile ocupate de francezi, dar și în
provinciile vecine. Istoricii sovietici, dar și unii istorici occidentali, au
interpretat aceste revolte în termenii luptei de clase. Cum autoritatea
rusească a fost restabilită destul de repede, e imposibil de știut cum ar fi
evoluat situația dacă prezența franceză și haosul cauzat de invazie ar fi
continuat. Mai degrabă prezența Armatei a oferit țăranilor nu inspirație ideologică,
ci oportunitatea de a comite violențe sporadice.
Pe lângă acele părți ale societății care l-au sprijint pe
Napoleon, au fost și indivizi care au lucrat cu francezii în timpul invaziei.
Oficialii ruși din Mogilev și Smolensk au plecat împreună cu armata rusă în
timpul retragerii, iar francezii au pus bazele unei administrații proprii: în
Mogilev, o comisie civilă formată din opt membri și comisii similare în
provincie; în Smolensk, un consiliu urban și comisari la sate. După expulzarea
francezilor, cei care au ocupat funcții în administrația franceză au fost
supuși unor investgații. Aproape toți au susținut că au fost obligați de
francezi să lucreze cu ei împotriva voinței lor. Cu puține excepții, cei
acuzați de colaboraționism au fost eliberați. Tratamentul blând al
autorităților rusești față de acești indivizi sugerează că activitățile lor
n-au fost considerate ca fiind o adevărată amenințare. Inclusiv sursele
contemporante franceze fac comentarii la adresa ineficienței administrații și
reticența celor cooptați.
Deși toți oficialii ruși s-au retras din fața francezilor,
membrii clerului au rămas, în mare parte, pe loc, iar în Smolensk și Mogilev
clerul a fost acuzat de colaboraționism. Cel mai cunoscut caz este cel al
Arhiepiscopului Varlaam din Mogilev. Printre altele, el a fost acuzat că ar fi
depus un jurământ de loialitate față de Napoleon, forțându-i pe membri tineri
ai clerului să facă la fel; că a sărbătorit aniversarea lui Napoloen, spunând
rugăciuni pentru el și nu pentru familia țarului. După un lung proces, Varlaam
a fost găsit vinovat și forțat să se călugărească.
S-au făcut multe speculații privind motivele de trădare ale
lui Varlaam. El însuși a susținut că a acționat din frică, deși alții susțineau
că el a fost captivat de șarmul și personalitatea lui Napoleon, că a căutat să
devină Arhiepiscopul bisericii ortodoxe atunci când teritoriile bieloruse s-ar
fi unit cu Polonia. Mai mult, unii martori au susținut că Varlaam a fost tentat
de promisiunea lui Napoleon că-l va face Cardinal dacă trece la catolicism.
Deși anumiți indivizi au căutat avantaje din partea
francezilor, imaginea de ansamblu – dată de mărturiile contemporane și
ulterioare – este aceea a mișcărilor patriotice împotriva invadatorului. E
vorba de mișcările de partizani și de actele individuale de violență comise de
țărani împotriva invadatorilor. Pe lângă grupurile organizate de partizani,
există numeroase mărturii populare despre rezistența eroică a țăranilor. O
carte cu aceste mărturii a fost pulicată cu ocazia centenarului invaziei în
semn de tribut față de eroinele Rusiei: în Smolensk, o fată a dat peste doi
francezi beți, i-a lovit pe amândoi cu o bâtă, le-a tăiat capetele cu propriile
săbii și le-a luat armele pentru a le oferi partizanilor. O altă femeie, de
data aceasta o bătrână pe nume Vasilisa, a invitat niște soldați în coliba ei,
le-a dat de băut pentru a-i îmbăta, apoi a dat foc colibei. Dacă Napoloen ar fi
știut de aceste femei, spunea autorul cărții, nu ar mai fi invadat Rusia!
Deși unele povești despre eroismul partizanilor și
țăranilor au fost, cu siguranță, exagerate, daunele aduse francezilor nu pot fi
subestimate. În districtul Sychevka din provincia Smolensk, între august și
octombrie partizanii au ucis peste 3000 de membri ai Armatei, capturând alți
1000.
Practic, țăranii au fost mult mai puternic influențați de
dezastrele cauzate de invazia armatei franceze decât de ideile revoluționare
aduse de soldații acesteia. Baronul von Lowenstern, ce lupta în armata rusă,
nota că țăranii nu credeau în demonstrațiile de fraternitate organizate de
francezi, căci ”își vedeau casele distruse, soțiile și fiicele violate,
bisericile pângărite, și astfel fiecare dintre ei lua arma în mână. ”
Armata lui Napoleon a intrat în Rusia cu mult mai multe
provizii decât pentru orice altă campanie precedentă, dar chiar și așa avea
provizii pentru doar 24 de zile. Ceea ce însemna că odată ce Napoleon s-a decis
să meargă mai departe de Smolensk, exploatarea pământurilor pentru provizii era
inevitabilă. Generalii francezi erau conștienți că modul de comportament al
soldaților lor îi aliena pe țărani, dar nu aveau mijloacele necesare pentru a
le asigura hrană prin alte mijloace.
Francezii, ”o legiune de diavoli
comandați de Anticrist”
E dificil de determinat modul în care rușii îi percepeau pe
soldații armatei napoloeniene cu care intrau în contact. 22.000 de prizonieri
de război au trecut prin provincia Kaluga în trei luni: francezi, polonezi,
italieni, austrieci, spanioli, portughezi, bavarezi, danezi, suedezi, olandezi
și americani. Soldații care și-au scris memoriile după război vorbesc despre
tratamentele inumane la care au fost supuși ca prizonieri de război, mai ales
de către cazaci. Pe de altă parte, unii prizoneri au ales să rămână în Rusia
după ce au fost eliberați, fapt ce sugerează că n-au avut parte de o experiență
atât de traumatică. Heinrich Ross, un doctor german, a fost bine tratat de
ruși, continuând să-și practice meseria în timpul captivității. După război, el
a rămas în Rusia. Exista ideea că străinii au competențe și o capacitate mai
mare de muncă la care rușii nu pot ajunge, astfel că aceștia au fost încurajați
să rămână în Imperiu.
Chiar dacă abilitățile străinilor erau apreciate de guvern,
la baza societății soldații străini erau priviți mai degrabă ca agenți ai Anticristului.
Invazia Rusiei a trezit o reacție foarte puternică împotriva francezilor, mai
ales una de ordin religios. În multe regiuni, clerul ortodox îi prezenta pe
francezi ca fiind ”o legiune de diavoli comandați de Anticrist”.
Guvernul rus avea destule motive pentru a se preocupa de
securitatea internă a imperiului pe timpul invaziei. Cel mai mare pericol era
ca șerbii să se revolte și, într-o mai mică măsură, și evreii reprezentau o
problemă. În cele din urmă, guvernul rus a respirat ușurat: prezența franceză a
fost de scurtă durată, iar Napoleon nu avea decât niște scopuri limitate. În
plus, francezii nu au avut nimic de oferit acelor grupuri care, în alte
circumstanțe, s-ar fi dezis de loialitatea față de țar. Mai mult, indisciplina
soldaților a făcut ca ”eliberatorii” să fie priviți ca inamici. La nivel
popular, invadatorii puteau fi priviți inclusiv ca diavoli, dar nu toți
francezii erau urâți și disprețuiți. În Rusia de vest, soldații polonezi erau
chiar și mai disprețuiți. Nu toți prizonerii de război au avut de suferit, unii
alegând să rămână în Rusia. Unul dintre ei a ajuns chiar profesor de franceză
la Universitatea din Harkov. Despre el, un memorialist spunea că ”nu a fost
dificil pentru el să devină din soldat profesor de franceză.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu