Ţării mele şi Poporului meu,
Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu,
eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină.
Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai
ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului.
Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine;
eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am
îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La
început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între
străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este
calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu
noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin
durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea?
– cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea.
Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia
după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece
v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică,
plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare.
Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri
de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi
fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie,
aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre.
Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în
viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag; m-ai numit “Mama
tuturor” şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie
găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi
negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai
departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi
în mine. Dar aceasta e uitată.
Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se
pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la
capătul drumului său.
Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte
de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile
pentru o binecuvântare.
Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor
şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei
cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a
cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată,
fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii
cinstită, iubită şi pricepută.
Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat, am
iubit…
Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele,
nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am
visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum poate nu cum ar
dori. Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care
a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare
de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece.
N-am nici o avuţie să vă las, ceiace cu atâta
mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi: am înfrumuseţat acele locuri
unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase iţi vor aminti de mine
atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă
frumosul mi-a fost un crez.
Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel
părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva ( Balcicul ) a fost locul cel înfăptuit,
acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru
mine mai mult decât aşi putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele
Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am
cladit-o la marginea mării.
Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă
iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub
lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au
venit la inima mea încât moartă chiar, aşi dori să mai poată veni la ea
dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc
acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am
sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci
dinpotrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă. Încredinţez
copiii mei, inimei Poporului meu, fiind muritori pot greşi, dar inimile lor
calde aşa cum a fost a mea: iubiţii şi fiţi folositori unul altuia căci aşa
trebuie să fie.
Şi acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici
un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi
că te binecuvântez cu ultima mea suflare.
Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ
hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe. Binecuvântez Ţara, pe
copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copii mei să nu uite niciodată că încrederea în
Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Îi rog să fie
uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. Îi mai rog să se supuie fără
discordii ultimelor mele voinţe.
Iubirea mea de Mamă pentru ei, este aceiaşi şi
dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea unuia din ei, este numai
pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii.( … )
Aş fi vrut să pot lăsa mai multe iubitei mele
Ţări în semn de dragoste necurmată ce i-am purtat şi pe care o las izvor
nesecat moştenitorilor mei.
Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să înalţ o
biserică mică pe fostul front de la Oneşti şi să înfiinţez un cămin cu numele
meu pentru studentele de la Universitatea din Iaşi, ca amintire a zilelor grele
petrecute acolo în timpul marelui războiu pentru întregirea neamului.
Resimt o vie întristare că modesta mea avere,
datorată generozităţii iubitului meu soţ Regele Ferdinand, şi redusă încă prin greutăţile
din ultimul timp nu-mi îngăduie să fac binele ce aş dori.
Iert pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei
cărora involuntar le-aş fi greşit să mă ierte căci nu am voit să fac rău
nimănui. ( … )
Acest testament a fost făcut scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933.
MARIA, REGINA ROMÂNIEI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu