sâmbătă, 24 iulie 2010

Rutina

Sunt obosit de atâta muncă şi de văzut aceeaşi oameni în drum spre serviciu. Ajung acasă şi nevastă-mea serveşte acelaşi fel de mâncare la cină. Vreau să intru în baie, apoi să intru în camera mea, să mă întind în pat şi să stau liniştit la televizor, dar fiica mea nu mă lasă, pentru că vrea să se joace cu mine; nu inţelege că SUNT OBOSIT.

Şi tatăl meu mă deranjează câteodată, soţia mea la fel, … şi între nevastă, fiică şi tată, încep să înebunesc.

“VREAU LINIŞTE!”

Unicul lucru bun este somnul, când închid ochii mă liniştesc şi parcă uit de toţi şi toate.

- Salut, vin pentru tine.
- Cine eşti? Cum ai intrat?
- M-a trimis Dumnezeu după tine. Mi-a spus să-ţi ascult plângerile şi… ai dreptate!
A venit timpul să te odihneşti.
- Asta nu este posibil, pentru asta ar trebui să mor…
- Asa este, vei muri. Nu ai să mai întâlneşti aceeaşi oameni, nici nu mai trebuie să-ţi suporţi nevasta veşnic nemulţumită, nici pe micuţa ta fiică, nici să asculţi sfaturile tatălui tău.
- Dar ce se va intampla cu totul, cu serviciul meu….?
- Nu-ţi fă probleme, la firma unde lucrezi tu au găsit pe altcineva; şi acesta este foarte fericit, pentru că nu avea servici.
- Şi sotia mea, copilul meu?
- Soţia ta a întâlnit un bărbat bun, care o respectă şi o admiră pentru calităţile sale, şi are răbdare s-o asculte cu plăcere, fără să-i reproşeze nimic. Şi-n plus, are grijă de fiica ta, o iubeşte mult ca şi cum ar fi fost a lui, mai
ales că el este steril; şi oricât de obosit ar veni de la serviciu, are răbdare să se joace cu ea şi sunt foarte fericiţi.
- Nu, nu pot să mor…
- Îmi pare rău dar decizia a fost luată.
- Dar asta înseamnă că nu-mi mai pot săruta fiica niciodată, că nu-i mai pot spune “TE IUBESC” soţiei mele şi nici nu îmi mai pot îmbrăţisa tatăl. Nu, nu vreau să mor, vreau să trăiesc, nu vreau să mor încă…
- Dar, nu asta doreai? . . . . ODIHNĂ. Acum te poţi odihni etern; dormi pentru veşnicie.
- Nu, nu vreau, te rog, Dumnezeule…!
- Ce ai iubitule? Ai un coşmar? îmi şopti soţia mea, trezindu-mă.
- Nu . . . nu a fost un coşmar, a fost încă o şansă.



Niciun comentariu: