Iata cele mai bune muzicaluri ale decadei (daca sunteti de parere ca am omis anumite filme, nu ezitati sa ne atrageti de atentie):
Incepem cu unul dintre cele mai titrate muzicaluri ai ultimilor ani. E vorba de Moulin Rouge, in regia lui Baz Luhrman, cu Nicole Kidman si Ewan McGregor in rolurile principale, si cu un soundtrack exceptional care regandeste foarte inspirat o serie de piese intrate in repertoriul standard al tuturor celor care se ocupa si cu fredonatul. Filmul e spectacol curat, e cabararet, e vodevil, e melodrama, e rafinament vizual, e poveste de dragoste shakespeariana, e, cu alte cuvinte, entertainment de mare clasa.
Ne revenim din nebunia indusa de Moulin Rouge!, reducem drastic intensitatea, anulam decorurile grandioase, eliminam sutele de figuranti, ne concentram pe o poveste de dragoste mundana, probabila, reala, adaugam o muzica la fel de inspirata insa mult mai temperata (si mai la sentiment), si iata ca dam peste Once, muzicalul cuminte si dulceag al lui John Carney. Acest muzical e pentru momentele de reculegere, de meditatiune, si de melancolie.
Mi se pare absolut normal sa facem tranzitia de la dulceagul Once la foarte amarul Dancer in the Dark, filmul prin care Lars Von Trier ne demonstreaza cu maxima eficienta ca imersiunea (sau evadarea in mirajele create de uzinele de vise ale Hollywood-ului) nu te scapa de brutalitatea si violenta nedreapta a realitatii. Desi dramul de fericire al personajului principal tine tocmai de existenta muzicalurilor americane, intregul film tine sa demitizeze valoare existentiala a escapismului. Dancer in the Dark e recomandat si pentru fanii lui Bjork.
Dupa realismul crud al lui von Trier e nevoie de o doza soc de rafinament vizual/pictural/gotic livrat de Tim Burton in Sweeney Todd: The Demon Barber of the Fleet Street. In esenta o poveste tragica si o relatare ampla si explicita a carierei unui criminal in serie, muzicalul lui Burton reuseste sa evite scabrosul si dezgustatorul tocmai prin apelul la suptra-stilizarea vizuala. Desi nu e vesel (in directa descendenta a muzicalurilor americane si productiilor de pe Broadway), Sweeney Todd e totusi un film care fascineaza si care, in ultima instanta, educa gustul vizual. E recomandat si pentru fanii lui Johnny Depp…
Tot in zona de incidenta a filmului centrat pe factorul vizual e si The Phantom of the Opera, cea mai recenta adaptare (sau poate nu…) cinematografica a romanului semnat de Gaston Leroux. Receptarea acestui muzical a fost, la vremea sa, cu foarte mare cantec: cei mai multi l-au considerat plictisitor si neinspirat, insa aproape toti au recunoscut ca, cel putin la nivel de spectacol, exceleaza. Plictisitor au ba, filmul lui Joel Schumacher e sumbru, gotic, tragic, si, zica cine ce-o vrea, are muzica buna. E de recomandat si celor-l simpatizeaza pe Gerard Butler
Ca tot vorbim de efecte vizuale (nu ma refer aici la CGI de factura Transformers), de formalism si de gaselnice picturale, amintim in treacat si de Across the Universe, filmul care combina animatia cu filmarea live-action pentu a construi – sau a reconstrui – in mod voit teatral universul anilor ‘60, univers definit de muzica rock ‘n’ roll, de Beatles, de protestele anti-razboi, de lupta pentru libertatea de exprimare, si de toata problematica sociala care a schimbat cultura occidentala din temelii. Across the Universe e o poveste de dragoste fictionala plasata intr-o lume care face trimiteri la o realitate validata istoric. Ies in evidenta muzica si stilul vizual non-conformist.
Ca tot veni vorba de non-conformism, includem in aceasta lista Hairspray, care, inainte de-a fi un foarte bun muzical, e o satira care musca fara urma de regret din intoleranta, rasism, conservatorism tembel, si din bigoterie. Ceea ce defineste filmul lui Adam Shankman e lipsa de respect (la modul pozitiv), si absenta totala a corectitudinii politice. Hairspray e de fapt un apel la necesitatea tolerantei, insa, pentru a-si impune perspectiva asupra lucrurilor, recurge la insulte, parodieri, si exagerari umoristice. Dar, vorba unui cineast legendar – al carui nume nu-l stiu in acest moment -, filmul autentic trebuie sa fie deranjant si sa te scoata din zona de siguranta.
In cazul in care credeati ca ma fac ca nu stiu, va inselati, las de la mine de aceasta data si trec pe lista Chicago. Filmul e regizat deRob Marshall, ii are in distributie pe Richard Gere, Renee Zellweger, Catherine Zeta - Jones, si pe Queen Latifah, e despre doua criminale condamnate la moarte si…gusturile nu se discuta. Trebuie sa recunosc insa ca, in contextul muzicalurilor lansate in ultimii ani, Chicago e chiar bun…nu insa de Oscar, dar aceasta e doar o parere subiectiva.
Am terminat-o in acest articol cu filmele care implica, intr-o forma sau alta, moartea, tragedia, nefericirea si alte asemenea teme si motive grele, si trecem la exceptionalul The Princess and the Frog. Disney a revenit cu acest titlu la animatia traditionala, ceea ce, in contextul actual al proliferarii productiilor CGI, e o miscare cu adevarat curajoasa. Din fericire realizatorii acestui basm cinematic au fost foarte inspirati, si au castigat pariul pe care l-au pus cu ei insisi si cu publicul cinefil. The Princess and the Frog e recomandat pentru cei care tanjesc dupa epoca de aur a celor de la Disney.
Incheiem lista tot cu o productie marca Disney. Enchanted (regia semnata de Kevin Lima) e despre o printesa de basm trimisa in New York-ul zilelor noastre de o regina malefica. E deci despre doua lumi esentialmente contrare care se suprapun si genereaza o serie de evenimente si incidente neasteptate. Enchanted, departe de a fi cliseistic, pune la indoiala insasi standardele si formulele folosite de cand lumea pentru a spune o poveste de dragoste de basm. E deci si un film auto-referential care, nu de putine ori, se ia pe sine la misto. Evident ca e, printre altele, si un foarte bun muzical.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu