În august 1942, la sfărşitul unei seri
petrecute în apartamentul privat al lui Stalin, Churchill îi spunea
ambasadorului britanic la Moscova că era o adevărată plăcere să lucrezi „acest
mare om”.
Astăzi, această caracterizare poate părea ciudată. Imaginea
unui Stalin dur, crud şi cinic, este cea predominantă în mentalul colectiv din
timpul şi după sfărşitul Războiului Rece. Însă, în anii celui de-al doilea
război mondial, liderii Aliaţilor erau aproape fascinaţi de personalitatea
„Unchiului Joe”. Aşa cum observă unul dintre biografii săi, Simon
Sebag-Montefiore, Stalin se purta splendid cu oamenii, dându-le impresia că îi
erau indispensabili, şi cultiva o anumită sensibilitate şi linişte în jurul
său.
Cu toate acestea, moştenirea sa rămâne neschimbată. Există
foarte puţine dovezi care să poată demonstra că Stalin ar fi fost capabil de o
veritabilă compasiune sau umanitate. Extrem de suspicios şi paranoic, a recurs
la nenumărate asasinate pentru propria-i supravieţuire politică, iar în timpul
războiului s-a folosit, tot în acest scop, atât de forţă, cât şi de capacitatea
sa de a înşela oamenii prin carismă.
Un lucru este sigur: prin abilităţile sale extraordinare de
negociator, Stalin a fost marele câştigător al războiului, obţinând din partea
Aliaţilor numeroase concesii care au modelat lumea postbelică după placul său.
Prioritizarea problemelor
Patru calităţi au jucat un rol esenţial în abilitatea sa de
a negocia. În primul rînd, Stalin era genul de persoană care îşi concentra atenţia
strict asupra problemelor esenţiale. Spre exemplu, încă de la începutul
relaţiei sale cu Aliaţii occidentali, liderul de la Kremlin s-a concentrat pe 2
ţeluri cheie: păstrarea teritoriilor obţinute de URSS în urma Pactului
Ribbentrop-Molotov şi siguranţa că statele vecine păstrau o atitutine „de
prietenie” faţă de regimul său. În jurul acestor 2 probleme Stalin şi-a definit
cadrul foarte rigid în care accepta să negocieze.
Încă din 1941 şi-a anunţat pretenţiile asupra estului
Poloniei în faţa unei delegaţii britanice, în ciuda faptului că trupele germane
se aflau la momentul respectiv la doar câţiva kilometri de Moscova. Însă Stalin
plănuia mereu pe termen lung, lăsând lucrurile urgente pe plan secundar în faţa
problemelor pe care el le considera esenţiale. Nu este de mirare că, într-un
final, a obţinut exact ce a dorit.
Alegerea momentului pentru declanşarea negocierilor
În al doilea rând, Stalin a înţeles foarte bine importanţa
momentului potrivit în toate negocierile. În 1941 era de aşteptat ca Aliaţii să
se opună vehement pretenţiilor teritoriale ale Uniunii Sovietice. Însă situaţia
s-a schimbat în momentul în care Armata Roşie şi-a început ofensiva spre Vest.
În 1943, la Teheran, Churchill acceptă integrarea estului Poloniei în URSS
pentru a îi face pe plac lui Stalin, deşi acesta nici măcar nu ridicase
problema – doar a aşteptat ca englezii să îi ofere ceea ce căutase de la bun
început.
Un an mai târziu, la Conferinţa de la Yalta, tot Polonia a
fost prilejul pentru ca Stalin să-şi dovedească extraordinara capacitate de
manipulare. Odată încorporate teritoriile estice ale Poloniei, URSS se învecina
la graniţele sale vestice cu „noua” Polonie, unde, conform politicii sovietice,
trebuia să existe un regim pro-sovietic. Aliaţii occidentali sprijineau guvernul
polonez aflat în exil la Londra încă din 1939, însă Stalin căuta să instaleze
la Varşovia un guvern propriu.
Amănînd negocierile cu privire la guvernarea Poloniei,
Stalin aduce în discuţie problema Naţiunilor Unite şi a numărului de voturi de
care URSS ar trebui să beneficieze în cadrul Adunării Generale. Iniţial, Stalin
insistase ca fiecare din cele 16 republici din cadrul Uniunii Sovietice să aibă
un vot, pretenţie de neacceptat în opinia lui Roosevelt. Însă, în ultima clipă,
el anunţă că s-a răzgîndit şi că se mulţumeşte cu doar 2-3 voturi. Astfel, în
cadrul unei atmosfere de recunoştiinţă şi prietenie faţă de Stalin, aliaţii vor
accepta guvernul polonez susţinut de sovietici.
Ameninţări şi pragmatism
Cea de-a treia calitate esenţială a lui Stalin stă în
capacitatea sa de a înţelege puterea forţei şi de a o folosi. Un foarte bun
exemplu în acest sens este incidentul de la Katyn. În plus, Stalin nu era omul
care să se încreadă în cuvinte sau tratate, ale căror înţelesuri le redefinea
în funcţie de interesele sale. Spre exemplu, după ce Roosevelt şi Churchill au
acceptat guvernul „prieten” din Polonia, Stalin a redefinit termenul de
„prieten” – de la ideea că niciun „fascist”nu poate face parte din guvernarea
Poloniei, a ajuns să numească drept fascist pe oricine nu era adept al
stalinismului.
Manipulare liderilor occidentali
Nu în ultimul rând, cel de-al patrulea atribut al lui
Stalin, poate şi cel mai important, a fost faptul că reuşea să îi facă pe
oameni să creadă că este o persoană demnă de încredere şi chiar înţelegătoare.
Această mască i-a câştigat încrederea Occidentului de care s-a folosit pentru
a-şi urmări scopurile.
De fapt, pe el nu îl interesau defel indivizii, ci
interesele geopolitice şi securitatea Uniunii Sovietice. Totuşi, foarte puţini
oameni şi-au dat seama de acest lucru în timpul războiului. Alan Brooke,
comandant britanic, nota în jurnalul său, în 1942, impresia că Winston
Churchill apela la sentimente ale lui Stalin de care el se îndoia că există.
Liderul britanic însă era de o cu totul altă părere. Acesta
scria, în februarie 1945 (după conferinţa de la Yalta), că „săracul Neville
Chamberlain a crezut că poate avea încredere în Hitler. S-a înşelat. Însă nu
cred că eu mă înşel în privinţa lui Stalin.”
Doar un an mai târziu, în martie 1946, Churchill rostea
celebrul discurs despre „cortina de fier”. Se înşelase amarnic în privinţa
tovarăşului Stalin. Acesta, prin farmecul său, abilitatea de manipulare şi
intuiţia extraordinară, s-a folosit de aliaţii săi într-o manieră am putea
spune chiar admirabilă, obţinând de la aceştia exact ce urmărise.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu