Maglavit - miracol sau escrocherie?

În vara anului 1935, o Românie întreagă n-avea ochi decât pentru Maglavit. Localitatea din Oltenia în care ciobanul Petrache Lupu pretindea că l-a văzut şi a vorbit cu Dumnezeu. Foarte repede, societatea s-a împărţit în tabere: unii i-au zis ciobanului „nebun“, alţii „sfânt“, unii au bănuit că-i vorba de o escrocherie. Cert e însă că puhoaie de oameni au pornit-o înspre Maglavit, convinşi de virtuţile tămăduitoare ale locului. La 75 de ani de la „vedenia” lui Petrache,  „Historia” vă spune cine a câştigat de pe urma ciobanului, cum a fost exploatat politic Maglavitul şi care a fost atitudinea Bisericii faţă de fenomen.

Localitatea  Maglavit, unul dintre centrele din Câmpia Dunării ale comerţului cu vite în perioada interbelică, se afla în judeţul Dolj, Plasa Calafat, alături de satele Basarabi, Hunia, Cetate, Ciupercenii-Noi, Ciupercenii Vechi, Dessa, Fântâna Banului, Ghidiciu, Golenţi, Moreni, Nebuna, Negoiu, Piscu Nou, Poiana Mare, Rastu, Regele Carol II, Seaca de Câmp, Smârdan, Tunari şi Tunarii Noi, cu totul 22 de sate. În judeţul Dolj existau, pe atunci, şi plasele Amaradia cu 88 de sate, Bechetu cu 43 de sate, Brabova cu 40 de sate, Filiaşi cu 43 de sate, Ocolul cu 69 de sate, Pleniţa cu 43 de sate, şi Segarcea cu 45 de sate – locuitorii trăind, precar, din creşterea vitelor şi din agricultură.
Grijulii permanent cu propriile interese legate de familie, de pământ şi de relaţia cu autorităţile, oamenii locului sunt concomitent de o naivitate copilărească, astfel că, în vremuri de restrişte, sunt gata să urmeze pe primul venit care le apare înzestrat cu aura de „mântuitor”: Averescu, Zelea Codreanu.

Cum se impune ciobanul Petrache

În paralel cu aceştia, mai apare un individ, cioban de meserie, sărac la minte şi ca stare materială, care le apare ţăranilor drept Alesul Tatălui ce poate comunica mulţimilor însetate de dreptate voinţa Creatorului. Este vorba de Petrache Gh. Lupu, născut, conform certificatului său de naştere, la 14 octombrie 1907, ora 10.00.

Şi dacă Averescu sau Zelea Codreanu se impun, din punct de vedere politic, pe fondul unei crize morale profunde a societăţii româneşti, cazul Petrache Lupu apare în contextul unei calamităţi naturale de proporţii, care declanşează la rândul său o profundă criză religioasă. Astfel, între 1930-1935, o secetă puternică reduce dramatic şeptelul locuitorilor din comuna Maglavit şi le pârjoleşte păşunile.  

În aceste condiţii de secetă teribilă, unul dintre ciobanii comunali, Petrache Gh. Lupu, ar fi fost martor la o apariţie divină, trei vineri consecutiv, în zilele de 31 mai, 7 şi 14 iunie 1935. Apariţia ar fi fost de forma unui moş care plutea pe deasupra pământului; moşul nu putea fi văzut decât de cioban, era impozant, iar părul său îl acoperea în întregime, ca un veşmânt – încât nu i se vedeau decât degetele picioarelor şi chipul. El i-ar fi poruncit lui Petrache să le spună oamenilor că dacă nu se pocăiesc, nu merg la biserică, nu respectă repaosul din zilele de sărbătoare şi de duminică şi nu postesc miercurea şi vinerea, „are să le rupă muncile”.

O mireasmă mai îmbătătoare decât mirosul oricăror flori de câmp cunoscute se răspândea din acest personaj. Prima reacţie a ciobanului a fost frica, urmată de neîncredere; moşul, însă, a insistat pe lângă păstor să le vorbească oamenilor despre el şi ameninţările sale, astfel că, în prima duminică, Petrache Lupu a relatat faptul în faţa oamenilor prezenţi în biserică la slujbă, în prezenţa preotului paroh Nicolae Bobin; receptivitatea lor a fost de bun-augur pentru intenţiile reformatoare ale ciobanului insuflate de Tatăl Ceresc.

La punctul numit „La Buturugi” din afara satului, unde a avut loc prima apariţie, ciobanul a săpat o fântână alături de care a ridicat o cruce din lemn, pe care a notat numele său şi amintirea viziunii sale şi îndemnul ca oamenii „să închine, să pupe”. Ulterior, apa fântânii a fost considerată a fi făcătoare de minuni.  

Organ de presă propriu: „Cuvântul Maglavitului”

În scurtă vreme, vestea minunii de la Maglavit depăşeşte hotarele judeţului Dolj. Putem reface filmul evenimentelor cazului Maglavit în funcţie de relatările presei, Poliţiei, Siguranţei, martorilor oculari şi unor memorii de epocă; cazul a avut organul lui de presă, „Cuvântul Maglavitului”, care apare sub direcţia unui Comitet anonim, între 25 noiembrie 1935 şi 30 iunie 1936, moment în care apariţia sa încetează, din lipsă de fonduri, ecou (in)fidel al evenimentelor legate de fenomen la nivel local, naţional, şi chiar internaţional (de pildă, se citează cazul lui Nicolae Iorga, întrebat de câţiva dintre cei care reprezentau diferite state europene în Societatea Naţiunilor, bolnavi, dacă pot merge la Maglavit spre a se vindeca de diferite boli; istoricul răspunde că acolo se vindecă numai cei cu boli mintale, adică respectivii sunt nebuni să creadă în astfel de bazaconii).
 
Calitatea slabă a hârtiei şi a tiparului, facsimilele primitive, indică fără putinţă de îndoială că pentru iniţiatori entuziasmul era mai mare decât fondurile avute la dispoziţie.

Director al ziarului, Aurel Voica, secretar de redacţie, Marin Ignat. În fondul BAR sunt numere din anii I şi II, lunile noiembrie şi decembrie 1935, februarie, martie, aprilie, mai şi iunie 1936. Ziarul se implică alături de alte ziare, mai mari, în cel mai mare caz de manipulare mediată din anii interbelici.  
Neexistând pe atunci televiziune, iar la sate mai ales radioul fiind apanajul câtorva privilegiaţi, e uşor de înţeles că presa rămânea mijlocul cel mai răspândit de informare, astfel că, alături de înclinaţia ţăranilor spre superstiţie, ea a contribuit cel mai mult spre a face demne de crezare cazul Maglavit. Faţă de aceste relatări festiviste, o altfel de lumină e aruncată asupra cazului de memorialistică şi de rapoartele Poliţiei şi Siguranţei, care pun în lumină dedesubturile afacerii, alături de mărturii ale neurologului Gheorghe Marinescu, ale părintelui Stăniloae etc.
Fenomenul Maglavit poate fi periodizat după cum urmează: anii 1935-1938, în care acesta cunoaşte limita sa maximă de expansiune, până la proiectul de ridicare a unei biserici pe locul unde Petrache Lupu l-ar fi văzut pe Dumnezeu, din fondurile strânse de credincioşi, sub directa îndrumare a regelui Carol al II-lea; şi anii 1938-1942, în care interesul publicului, sub influenţa factorilor politici externi, se deplasează dinspre Maglavit spre faptele cu posibile urmări grave pentru noi din arena politică internaţională, iar astfel cazul cade de la o zi la alta în desuetudine.  

Cine câştigă de pe urma ciobanului

Cazul Maglavit, ca orice fenomen de masă, are două nivele: cel vizibil, închinat, în exclusivitate, exacerbării liturgicului, pentru atragerea maselor; şi cel invizibil, de care, inevitabil, profită numai câţiva aleşi. Ca şi cazurile de la Lourdes sau Fatima, potenţialul său comercial trezeşte dorinţe de înavuţire; în mod direct sunt comercializate icoane, broşuri, cruciuliţe, cutiuţe cu tămâie, lumânări etc. de către diverşi comercianţi ambulanţi, în cantităţi industriale, dar nimeni nu ştie cuantumul sumelor astfel acumulate.

Sumedenie de troiţe se alătură crucii puse de către cioban la locul minunii, sunt ridicate numeroase altare, iar în faţa unuia dintre ele Lupu imită în parte gestul sacramental al preotului din timpul programului liturgic, dar nu e preot să se formalizeze, fiindcă el e Alesul; atinge oamenii veniţi să se vindece trupeşte, sufleteşte, sau numai să se roage, şi aceştia se simt vindecaţi.

Există Noul Ierusalim, unde strălucesc sute de lumânări şi oamenii se roagă, şi Curtea Miracolelor miilor de nespălaţi, mormanelor de fecale, trupurilor îngrămădite în muta disperare de a se vindeca. Din craca unei sălcii aflate la locul minunii se crede că picură sevă vindecătoare; imediat este năpădită de disperaţi. Parohul Bobin sesizează cel dintâi potenţialul de îmbogăţire pe termen scurt furnizat de minune.

Raportul întocmit în 18 septembrie 1935 de către comisarul de Brigadă Mobilă, pe numele său Asterian, e reprezentativ în această privinţă. Astfel, la Maglavit „a fost destul câteva vindecări de bolnavi pentru ca tot acest lucru să ia aspectul unei opere Dumnezeieşti şi pentru care numele Sfântului de la Maglavit să se răspândească cu iuţeala fulgerului, atrăgând pe aceste meleaguri mii de credincioşi.

Dacă lucrul ar fi rămas în domeniul pur al credinţei, valoarea lui ar fi fost nemăsurat de mare, dar la adăpostul lui s’au ridicat o mulţime de profitori, care în numele bisericii şi pentru preamărirea acestei minuni, s’au dedat la cele mai înjositoare negustorii. – Astfel, în scopul construirii unui sfânt locaş, pe locul unde Petrache Lupu a vorbit cu Dumnezeu, s’a constituit un comitet de 100 persoane dintre care numai vre-o câţiva activează.

Astfel, preotul BOBIN, preşedintele, senatorul TOMA VALERIAN, preot TUDOR POPESCU şi negustorii ELEFTERIE VASILESCU şi GH. POPESCU, folosindu’se de autoritatea lor, au început să tragă foloase de pe urma acestei chestiuni de pură credinţă. – Preotul Bobin, care conduce această iniţiativă transformată în negustorie a tipărit nişte broşuri intitulate «Minunile dela Maglavit», pe care le vinde în folosul său personal, obligând aproape pe toţi dreptcredincioşii a le cumpăra. – Deasemeni din Craiova a adus nişte cruciuliţe pe cari, sub cuvânt că sunt sfinţite, le vinde pelerinilor iar câştigul realizat în loc de-al întrebuinţa pentru scopul cu care s’a constituit comitetul, îl foloseşte la plata datoriilor sale personale. – Se aminteşte că acest preot, care până acum o lună avea datorii la diferite bănci din Craiova a reuşit să scape de ele graţie activităţii sale în acest domeniu.

Cum era de aşteptat, în aceste părţi au apărut o mulţime de negustori ambulanţi din Craiova şi Bucureşti, care la rândul lor vând broşuri explicative ale Minunii dela Maglavit, cum şi diferite alte lucruri (iconiţe, cruciuliţe, fotografii etc.) .Tuturor acestora preotul Bobin le cere o taxă pentru ştampilarea broşurilor, obligându’i ca din câştigul realizat să-i dea şi lui o parte. Această măsură a determinat ca mulţi din negustori să părăsească Maglavitul, lucru ce a folosit preotului Bobin, care astăzi a monopolizat totul.

Este bine stabilit că preotul Bobin lucrează de comun acord cu senatorul Toma Valerian, împreună cu care ridică banii din cutiile aşezate la locul sfânt, îi pune în saci şi îi  cântăreşte, rămânând ca numărătoarea lor să o facă ulterior.

Acest comitet nu admite, în materie de bani controlul nici unei persoane ori cât de indicate ar fi, iar în privinţa hotărârilor luate, nu permite nici o modificare. Astfel, fosta organizaţie Garda de Fier s’a oferit prin advocatul Petculescu şi sublocotenent Horia Codreanu ca fără niciun ajutor bănesc din partea comitetului local, dar şi fără vre-un control, să construiască biserica.

Acest lucru nu a plăcut lui Bobin, care a respins – de plano – propunerea. Pe de altă parte se hotărâse ca locul unde se va construi biserica să fie la Buturugă, acolo unde Dumnezeu s’a arătat lui Petrache Lupu. Cum acest teren aparţinea bisericii Madona Dudu din Craiova şi cum consiliul eparhial al acestei biserici urma să instituie un comitet din sânul ei, pentru administrarea fondurilor credincioşilor, preotul Bobin care pierdea în acest fel afacerea din mână nu a admis propunerea. A rămas ca biserica să se construiască pe locul stânei lui Petrache Lupu, teren fost al Eparhiei Mona Dudu, dar expropriat pentru utilitate publică şi trecut în islazul comunal.  (…)

Alături de preotul Bobin şi poate luând exemplu de la el, primarul comunei anume FLOREA STANCA se pretează la următoarea escrocherie: cu ocazia pelerinajului, briştile care transportă pasageri din halta Maglavit la locul procesiunii sunt supuse la taxe. Primarul le încasează, pretinzând suma de 500 lei pentru fiecare brişcă eliberând însă chitanţe numai pentru 120 lei. Cărăuşii deşi se văd înşelaţi, nu pot reclama deoarece li s’ar ridica dreptul de a mai face astfel de transpoarte.” (Arhivele Naţionale Istorice Centrale – ANIC, Fond „Direcţia Generală a Poliţiei”, Dosar nr. 42⁄1935, filele 23, 24)

Cum funcţionează mecanismul

Lui Bobin i se alătură, aşadar, senatorul de Dolj, Toma Vălăreanu, care izbuteşte obţinerea, de la ministrul Transporturilor, Richard Franasovici, o reducere substanţială pe rutele CFR pentru toţi pelerinii care veneau la Maglavit; dr. psihiatru Albu din Craiova, Constantin Argetoianu – el ca medic nepracticant considera pe Lupu un ins cu personalitate multiplă –, prefectul de Dolj Garboviceanu, Lungulescu de la „Universul” şi nişte necunoscuţi, desigur numai oameni de paie ai celorlalţi. Se lucrează în sistem, adică presa favorabilă minunii laudă orice donaţie şi orice atitudine favorabilă şi atacă nimicitor orice fel de opoziţie, de tip moral sau material.

Nu se poate reconstitui faptic sistemul generalizat de profituri, ci numai îmbogăţirea bandei mafiote a lui Nicolae Bobin. Se declanşează astfel o suveică infernală. Bobin organizează un sistem de plăţi pentru amenajarea locului spre a fi primiţi pelerinii, se asigură paza cutiilor de valori pentru donaţii, sătenii – la rându-le – transportă călătorii între halta Maglavit şi câmpul minunii, aflat la câţiva kilometri, şi fac bani din cărăuşie în asemenea cantităţi încât renunţă la creşterea oilor şi a vitelor, mai puţin bănoasă.

Primarul pretindea o taxă de 500 de lei de căruţă, dar elibera doar o chitanţă pentru 120 de lei. Niciun obiect nu se putea vinde la Maglavit fără a avea pusă, de către paroh, o ştampilă a parohiei, pentru fiecare ştampilare percepându-se 2 lei. Banii, după cum rezultă din raportul poliţienesc, curg din belşug şi nimeni, niciodată, nu caută să verifice modalitatea de cheltuire a lor.

Încrederea oamenilor în preoţi şi notabilităţi este, în mod evident, absolută şi tocmai aceştia sunt cei care fac totul pentru a înşela. Apar şi o serie de divergenţe în plan local – un întreprinzător doreşte organizarea transportului pelerinilor cu o serie de autobuze între halta Maglavit şi sat, dar oamenii, în cap cu primarul, îl alungă pe acesta cu pietre. Prefectul e de acord cu oamenii, spre a nu stârni o revoltă.

Maglavitul intră în atenţia lui Vartolomeu Stănescu, episcopul Râmnicului Noul Severin, o eparhie din câteva judeţe, pe teritoriul căreia se afla şi Maglavitul. Episcopul e, iniţial, de părere să se verifice starea mintală a ciobanului, apoi, convins de sfinţenia lui, se foloseşte de poziţia sa superioară ierarhic şi smulge afacerea din mâna lui Bobin, care e în cele din urmă caterisit. Episcopul are iniţiativa fondării unei bănci de scont cu banii ce, zilnic, se adunau de la credincioşi şi edificarea la locul minunii a unui aşezământ caritabil, în regim de antrepriză.

El, mai mult decât parohul, ştia să facă bani; anterior a fost acuzat de delapidarea sumei de 15.000.000 de lei din fondurile de binefacere ale eparhiei şi mai avea la activ un alt scandal în care obliga parohii să vândă un volum propriu de predici legat de Maglavit, tipărit gratuit la tipografia episcopală. Şi dacă nu se aduna suma de 10.000 de lei de parohie din vânzări, preotul plătea diferenţa din buzunar.

Aşezământul caritabil trebuia să poată, în întregime, sluji vindecării spirituale şi fizice a credincioşilor din ţară, având întâietate cei care, fiind în eparhie şi achitând o taxă anuală de un leu, demonstrau marea lor credinţă – taxă facultativă. Episcopul a cheltuit în jur de 250.000 de lei pentru chiria sediului din Râmnicu Vâlcea a aşezământului şi salarizarea primilor angajaţi, cărora nu li se cunoaşte însă fişa postului, dar el nu a fost în stare să explice dispariţia sumelor rămase din banii adunaţi de la credincioşi.

Apoi intră pe fir patriarhul Elie Miron Cristea, ca agent personal al regelui Carol al II-lea. El trece afacerea de pe numele episcopului pe cel al regelui, care botează un copil al ciobanului prin generalul Sichitiu din Statul Major şi oferă păstorului 15.000 de lei spre a câştiga încrederea lui şi a credincioşilor. Episcopul e recompensat moral pentru pierderea afacerii prin botezul micuţului, care primeşte numele de Mihai, după moştenitorul Tronului, Marele Voievod de Alba Iulia.
Regele îşi arogă titulatura de ctitor al aşezământului, dar problemele de politică externă se acutizează şi această jucărie nouă a sa nu va mai prezenta interes. Se face totuşi un deviz şi un proiect, în valoare de 5.800.000 de lei pentru ridicarea unei biserici de 2.500 mp la Maglavit, pe care le aprobă ciobanul „gângurind”, ca şef moral al vechiului comitet de ctitori, cel care, conform unei scrisori a lui Miron Cristea, „are meritul să atragă lumea”, şi lucrurile se opresc aici.

Unde sunt 10.000.000 de lei?

Deja în toamna lui 1938, la Maglavit, totul e în părăsire, şi un jurnalist scrie că frunzele uscate, în mari cantităţi, au năpădit locul de închinăciune şi fundaţiile viitoarei biserici. Pelerinii, perindaţi pe la Maglavit între 1935 şi 1938 în număr de circa 2.000.000 nu au văzut nimic palpabil în urma donaţiilor masive, beneficiarii de fapt ai minunii fiind unii şefi din presă, ca Stelian Popescu de la „Universul” şi oamenii lor din teritoriu, politicieni ca Vălăreanu, Argetoianu sau Gârboviceanu, sacerdoţi ca Bobin sau Vartolomeu Stănescu, trepăduşii de la faţa locului, sătenii şi, ultimul, dar nu şi cel din urmă, regele însuşi.

Calcule bazate pe o serie de sume menţionate în documente indică delapidarea sumei de 10.000.000 de lei între anii, de maximă expansiune, ai minunii, respectiv 1935-1938. N-a fost efectuată nicio anchetă, oalele sparte le-au plătit credincioşii păcăliţi şi primii profitori. În cazul Maglavit, credinţa, stimulată de persuasiune, a servit formării şi alimentării unor averi dubioase, şi câştigării, necesare, de capital politic, necesar în viitoarele alegeri, cruciale pentru ţară.