Te simţi fericit ori deprimat? Ţi s-a atras cumva atenţia că
în ultima vreme te comporţi cam bizar? Lăsând la o parte eventualele motive
„obiective”, felul în care te simţi ar putea fi doar consecinţa unei infecţii,
sau chiar a unei boli pe care n-ai avut-o în copilărie. Şi dacă multă vreme s-a
crezut că sistemul nervos este izolat de sistemul imunitar, acum se pare că nu
este deloc aşa, şi că nu numai depresia şi bolile psihice, dar chiar şi
fericirea, ar fi cu adevărat „molipsitoare”.
În ultimii ani, interacţiunile
complexe dintre sistemul imunitar şi sistemul nervos central au fost copios
studiate din perspectiva implicării lor în boli precum schizofrenia şi
depresia. De altfel, în luna mai a anului trecut, o echipă de cercetători de la
Universitatea Utah din Salt Lake City, Statele Unite, demonstra pentru prima
oară o legatura de tip cauză-efect între sistemul imunitar şi bolile psihice.
Se ştia că există un raport între ele, dar nimeni încă nu reuşise să
stabilească o conexiune directă. În cadrul studiului respectiv, echipa de
cercetători vindeca printr-un transplant de maduvă osoasă nişte soareci
mutanţi, afectaţi de un sindrom compusiv, care-i făcea să se cureţe obsesiv
până le cădea părul şi îşi răneau pielea, la fel cum se întâmplă la oamenii
afectaţi de boala numită "tricotilomanie" (smulgerea obsesivă a
părului de pe cap).
"Se credea că sistemul imunitar şi sistemul nervos reprezintă lumi separate, acum însă, se pare că sistemul imunitar şi infecţiile care îl stimulează ne pot influenţa atât starea de spirit, cât şi memoria şi abilitatea de a învăţa", declara recent John Bienenstock de la Universitatea McMaster din Hamilton, Canada, intr-un articol aparut în New Scientist.
Nu e un lucru de ici de colo, ci o schimbare fundamentală de "macaz" în cercetarea din domeniu: nu cu mult timp în urmă, se credea că bariera hemato-encefalică (sânge-creier) izolează creierul de sistemul imunitar; că celulele care alcătuiesc pereţii capilarelor sanguine sunt conectate mai strâns între ele în creier decât oriunde altundeva în organism, împiedicând proteinele şi celulele să ajungă la creier. Acum însă, devine tot clar faptul că anticorpii, moleculele "semnal" şi chiar celulele imunitare, ajung adeseori la creier, unde îşi fac "de cap".
În sprijinul acestei teorii, New Scientist prezintă cazul unui copil din Statele Unite, a cărui personalitate începe să sufere schimbări dramatice cam pe la vârsta de 12 ani. Sammy Maloney va fi iniţial diagnosticat cu tulburare obsesiv compulsivă, apoi cu sindromul Tourette. Deoarece starea lui va continua să se deterioreze, în ultimă instanţă, la sugestia unui prieten al familiei, va fi testat şi pentru infecţie cu streptococ, o infecţie bacteriană comună, care de obicei nu provoacă mai mult decât o durere în gât. Surpriză! Va reieşi că este infectat, va fi tratat cu antibiotice vreme de mai mulţi ani şi în timp, toate schimbările de comportament care îi îngrijoraseră pe parinţi vor dispărea ca şi când n-ar fi fost.
În opinia lui Madeline Cunningham de la Universitatea Oklahoma, deşi un caz extrem, povestea lui Sammy nu este una chiar atât de neobişnuită. Cercetătoarea a investigat vreme de mai mulţi ani schimbările de comportament care ar putea fi corelate infecţiilor streptococice ale copilărilei, boli precum sindromul Tourette, o dereglare asemănătoare tulburării obsesiv-compulsive denumită PANDAS şi Correa Sydenham, o maladie caracterizată de ticuri şi de inabilitatea bolnavului de a-şi controla emoţiile. Cunningham a dovedit că, cel puţin în cazul acesteia din urma, anticorpii împotriva unui grup de bacterii streptococice se leagă de receptorii dintr-o arie cerebrală care controlează mişcarea şi ajunşi în creier, încep să imite efectele moleculelor "semnal" naturale, declanşând o descărcare de dopamină, care ar putea explica ticurile şi problemele emoţionale ale copiilor afectaţi de maladie.
Nu toţi copiii cu PANDAS au anticorpi similari, dar în cazul celor care dispun de ei, tratamentele cu antibiotice sau cu medicamente care suprimă sistemul imunitar sunt eficiente. Cercetătoarea precizează însă că nu există dovezi că vaccinarea copiilor ar declanşa boli de acest gen,.pe care, după cum avertizează, "este mai probabil să le faci dacă nu eşti imunizat".
Între timp, la Feinstein Institute for Medical Research din Manhattan, New York, Betty Diamond a demonstrat şi ea în cadrul unui studiu că anticorpii asociaţi bolii autoimune Lupus pot ajunge în creier unde, legându-se de receptorii NMDA, să omoare neuronii: o explicaţie parţială a schimbărilor de dispoziţie şi a declinului cognitiv asociate acestei boli.
Mai apoi, studii pe soareci au indicat că modul în care este afectat comportamentul depinde atât de ceea ce provoacă "breşa" în bariera sânge-creier, cât şi de anticorpii înşişi. De exemplu, atunci când bariera este compromisă de inflamaţie, anticorpii corelaţi lupusului deteriorează hipocampul, afectând memoria; când bariera este însă trecută de hormonul stresului (adrenalina), anticorpii deteriorează amigdala, facându-i pe indivizii respectivi mai fricoşi.
"Aceste descoperiri ar putea schimba pentru totdeauna modul în care tratăm dereglările psihice", este convinsă Cunningham, în opinia căreia anticorpii influenţează chiar şi comportamentul persoanelor (aparent) sănătoase. O teorie cu care şi Diamond este de acord: "Avem tone de anticorpi în organism chiar dacă nu avem boli clinice. Sunt sigură că unii dintre ei au anumite efecte la nivel cerebral", spune ea.
De la cancer la ...fericire
Iniţial a fost gândită drept o nouă modalitate de a lupta cu cancerul: totul a pornit de la ideea că injectând o anumită bacterie în organismul bolnavilor, le va fi stimulat sistemul imunitar să distrugă tumorile. Din păcate, în prima serie de teste clinice, tratamentul n-a prea avut efectul scontat asupra pacienţilor cu cancer pulmonar, aflaţi în stadiu terminal. A avut însă un alt efect, unul neaşteptat: la cei injectaţi cu bacteria respectivă s-a înregistrat o pe cât de nejustificată, pe-atât de radicală schimbare în bine a stării de spirit.
Întreaga atitudine şi comportament al bolnavilor s-au modificat, aceştia pur şi simplu păreau mai optimişti şi mai fericiţi, a comentat Charles Akle, preşedinte al Immodulon Therapeutics din Londra, Marea Britanie.
Cum se poate oare ca injectând o bacterie unei persoane să-i înseninezi viaţa? Nu se prea ştie, cert este că, după cum au arătat studiile pe animale, reacţia imunitară declanşată de Mycrobacterium vaccae face neuronii din cortexul prefrontal să elibereze o cantitate mare de serotonină, provocând o stare de bine. O reacţie considerată de unii bizară, având în vedere că tot stimularea sistemului imunitar poate provoca şi depresie. Totuşi, deşi mecanismul prin care bacteria produce aceste efecte nu este deocamdată desluşit, reacţia se adaugă numărului mare de confirmări ale capacităţii bacteriei de a afecta nu doar trupul, ci şi mintea. "La ora actuală există mai multe studii care sugerează această posibilitate a unor schimbări comportamentale, faptul că microbiomul are o legătură cu producţia de cortizol, fiind vorba de nişte reacţii umane la stres fundamentale şi destul de hard-core", este de părere canadianul Bienenstock.
Recent, Graham Rook de la Royal Free and University College Medical School din Londra a propus o teorie conform căreia, în spatele incidenţei mari a cazurilor de depresie din ţările occidentale s-ar afla faptul că oamenii nu mai sunt expuşi zilnic, în copilărie, la organisme precum M.vaccae. Este vorba despre de aceeaşi celebră "ipoteză a igienei", propusă iniţial pentru a da o explicaţie ratei în creştere alarmantă a cazurilor de astm şi alergii, dar Rook crede că tot ea ar putea fi implicată şi în bolile psihiatrice.
Şi-atunci, ar putea bacteria noastră să fie folosită pentru a-i face pe oameni fericiţi? Greu de spus. Sigur este că următoarea "tranşă" de teste clinice ale specialiştilor de la Immudolon va fi realizată tot pe bolnavi de cancer (de această dată de prostată): pe cât se pare, este mult mai dificil să obţii aprobarea de a injecta bacteria în pacienţi cu depresie decât în bolnavii de cancer aflaţi în stadiu terminal. Dar dacă efectul se va confirma, cercetătorii îşi vor putea finalmente concentra eforturile şi asupra potenţialului bacteriei de a trata depresiile. Teoretic, dacă mecanismul exact va putea fi descifrat, ar fi posibilă chiar dezvoltarea unor medicamente care să-i mimeze efectul. .
Depresie, suspiciune şi empatie
Atunci când ne îmbolnăvim, ne pierdem pofta de mâncare si ne simţim letargici; puterea noastră de concentrare are şi ea de suferit şi devenim neliniştiţi, deprimaţi şi antisociali. Toate aceste schimbări de comportament sunt cauzate de moleculele "semnal" denumite citokine, eliberate de celulele imunitare ca reacţie la stres şi infecţii. Şi deşi citokinele sunt prea mari pentru a trece uşor bariera sânge-creier, studii recente au arătat că ele pot totuşi răzbi, prin regiuni devenite permeabile în mod natural sau prin canale specializate. De asemenea, ele mai pot afecta şi nervii care transmit semnale la creier.
În ultimii ani, numărul dovezilor ca citokinele asociate inflamaţiei pot cauza depresie sunt şi ele în continuă creştere. De exemplu, s-a dovedit că injectând unei persoane sănătoase interferon-alpha, un medicament anti-viral care provoacă o eliberare de citokine inflamatoare, persoana respectivă va începe să acuze simptome ale depresiei. "Citokinele pot interacţiona cu practic fiecare traseu relevant în depresie", este convins Andrew Miller de la Emory University School of Medicine din Atlanta. Iar ideea că inflamaţia induce schimbări la nivelul comportamentului este şi ea una logică din punct de vedere al evoluţiei, mai crede el. "Citokinele încearcă să-ţi scoată organismul din funcţiune, astfel încât să-ţi poţi dedica resursele vindecării. În acelaşi timp însă, un animal rănit devine o ţintă, prin urmare trebuie să fie hiper-vigilent în caz că apare în scenă vreun prădător".
Recent, prin tehnici de imagistică, echipa lui Miller a "fotografiat" creierele unor pacienţi trataţi cu interferon pentru hepatita C. Cercetătorii au descoperit că medicamentul activa cortexul cingulat anterior dorsal, o regiune cerebrală implicată în detectarea erorilor şi monitorizarea conflictelor, aceleaşi scheme de activare fiind detectate la oamenii foarte nevrotici şi la cei cu comportament obsesiv-compulsiv. "Persoanele la care se înregistrează o activitate crescută în respectiva zonă cerebrală au tendinţa de a fi mai suspicioşi şi poate de a interpreta remarci inocente drept ameninţătoare", spune Miller.
În afară de infecţii şi toxine, stresul şi obezitatea pot de asemenea declanşa o descărcare de citokine, de aceea oamenii obezi sunt de 2-3 ori mai predispuşi la depresie decât cei cu greutate normală: "Ţesutul adipos este o sursă puternică de citokine pro-inflamatoare", susţine Graham Rook. De altfel, specialistul britanic crede că sistemul imunitar ar putea la fel de bine să afecteze chiar şi comportamentul şi starea psihică a oamenilor aparent sănătoşi.
Dar să fim drepţi, efectele citokinelor nu sunt în totalitate rele: Naomi Eisenberger de la Universitatea California din Los Angeles a descoperit că unele persoane devin mai sensibile la durerea celor din jur atunci când li se injectează o toxină bacteriană, printre ale cărei efecte se numără şi acela de a intensifica producţia de citokine.
Atracţie fatală
Nu cu mult timp, jurnaliştii de la "The Economist" atrăgeau şi ei atenţia asupra unei specii de parazit protozoar, dotat cu un pe cât de subtil, tot pe-atât de mare potenţial distrugător: Toxomplasma gondii, care în anumite părţi ale globului infectează circa 60% din populaţie.
O "rudă" a cunoscutului agent patogen Plasmodium, care provoacă malaria, Toxoplasma gondii pare a fi la prima vedere mai degrabă inofensiv. Poate afecta fetuşii, nou-născuţii si persoanele cu SIDA, pentru că sistemul imunitar al acestora nu poate face faţă infecţiei, dar la persoanele sănătoase, simptomele toxoplasmozei nu sunt de obicei mai grave decât cele ale unei răceli uşoare. Doar că, în ultima vreme apar tot mai multe dovezi că cei infectaţi se pricopsesc şi cu nişte bizare schimbări comportamentale.
Dar să începem cu ...începutul. Pe lângă oameni, parazitul are două gazde preferate: pisicile şi rozătoarele, şi ceea ce le face acestora din urmă este cu adevărat foarte ciudat. La fel ca Plasmodium, care îşi realizează ciclul evolutiv între ţânţar şi om, Toxoplasma face un soi de "navetă" între gazdele feline şi cele rozătoare, încropindu-şi faze diferite ale existenţei sale în fiecare.
La pisici, Toxoplasma se cazează în peretele intestinului subţire şi se elimină prin fecale; acestea sunt apoi "preluate" de şoareci şi şobolani (şi de alte specii de mamifere, inclusiv de oameni), şi-aşa apar chisturile în creier, ficat şi ţesutul muscular. În ultimă instanţă, cu puţin noroc, gazda rozătoare a parazitului este mâncată de o pisică şi ciclul se reia.
Spre deosebire însă de Plasmodium, care se poate baza pe comportamentul natural al ţânţarilor pentru a se răspândi, gazdele rozătoare ale Toxoplasmei nu fac niciun efort pentru a-l ajuta să se "mute" şi aici intervine ceea ce Joanne Webster de la Imperial College din Londra, care studiază acest parazit de ani buni, numeşte elegant, "atracţia fatală a şoarecilor faţă de feline": şoarecii şi şobolanii infectaţi cu toxoplasma par a o lua razna, începând să se comporte astfel încât să atragă atenţia pisicilor.
Cum survin aceste schimbări comportamentale era până de curând necunoscut. Dar în 2009, Glenn McConkey de la University of Leeds, Marea Britanie, a analizat ADN-ul toxoplasmei şi atunci când a comparat rezultatele cu cele ale altor specii, a descoperit că două dintre genele parazitului codifică enzime implicate în producţia de dopamină. Această moleculă, la animalele dotate cu sistem nervos acţionează ca mesager chimic între celulele nervoase; ca atare, pentru a-şi confirma bănuielile, Webster le-a administrat şoarecilor Haloperidol, un medicament antipsihotic care acţionează blocând receptorii dopaminei, reuşind să-i vindece pe şoareci de atracţia nesănătoasă faţă de feline.
Revenind la oameni, legătura dintre toxoplasmoza umană şi schizofrenie a fost iniţial avansată în anii `60, dar a fost luată în serios de-abia în 2003, când a fost repropusă de Fuller Torrey de la Stanley Medical Research Institute, Washington, DC. În cadrul unui studiu realizat în colaborare cu Bob Yolken de la Johns Hopkins University, Dr Fuller a descoperit că există de trei ori mai multe şanse ca persoanele care suferă de schizofrenie să deţină anticorpi ai Toxoplasmei. Ceea ce nu înseamnă că Toxoplasma cauzează schizofrenia, dar o legătură trebuie să existe: s-ar putea ca schizofrenicii să fie mai predispuşi la infecţie, dar ar mai putea exista şi un al treilea factor, deocamdată necunoscut.
O altă corelaţie şocantă este şi cea descoperită de Jaroslav Flegr de la Charles University din Praga, care a analizat rata infecţiei cu toxoplasmă la persoanele implicate în accidente rutiere. Potrivit teoriei acestuia, celor infectaţi cu toxoplasma le-ar fi afectată viteza de reacţie şi puterea de concentrare, fiind de trei ori mai predispuşi la a fi implicaţi în acest soi de incidente.
Unii cercetători au mers şi mai departe, susţinând posibilitatea ca Toxoplasma să fi afectat comportamentul unor întregi societăţi. În 2006, Kevin Lafferty de la Universitatea California, Santa Barbara, a publicat un studiu în care era evidenţiată o corelaţie între rata incidenţei psihozelor şi cea a infecţiilor cu Toxoplasma la femeile însărcinate, în naţiuni precum "flegmatica" Marea Britanie, cu un "scor" al nevrozelor de 0.8 şi o rată a infecţiilor de 6.6% şi "irascibila" Franţă - 1.8 la nevroze şi o rată a infecţiilor de 45%. Deşi o corelaţie nu presupune cauzalitate, cel puţin la nivel teoretic, au speculat unii, ar fi posibil ca dorinţa irezistibilă a unui parazit de a fi mâncat de o pisică să transforme culturile întregii lumi. Din această perspectivă, prejudecăţile existente de-o parte şi de alta a Canalului ar putea primi o explicaţie cu adevărat neaşteptată.
"Se credea că sistemul imunitar şi sistemul nervos reprezintă lumi separate, acum însă, se pare că sistemul imunitar şi infecţiile care îl stimulează ne pot influenţa atât starea de spirit, cât şi memoria şi abilitatea de a învăţa", declara recent John Bienenstock de la Universitatea McMaster din Hamilton, Canada, intr-un articol aparut în New Scientist.
Nu e un lucru de ici de colo, ci o schimbare fundamentală de "macaz" în cercetarea din domeniu: nu cu mult timp în urmă, se credea că bariera hemato-encefalică (sânge-creier) izolează creierul de sistemul imunitar; că celulele care alcătuiesc pereţii capilarelor sanguine sunt conectate mai strâns între ele în creier decât oriunde altundeva în organism, împiedicând proteinele şi celulele să ajungă la creier. Acum însă, devine tot clar faptul că anticorpii, moleculele "semnal" şi chiar celulele imunitare, ajung adeseori la creier, unde îşi fac "de cap".
În sprijinul acestei teorii, New Scientist prezintă cazul unui copil din Statele Unite, a cărui personalitate începe să sufere schimbări dramatice cam pe la vârsta de 12 ani. Sammy Maloney va fi iniţial diagnosticat cu tulburare obsesiv compulsivă, apoi cu sindromul Tourette. Deoarece starea lui va continua să se deterioreze, în ultimă instanţă, la sugestia unui prieten al familiei, va fi testat şi pentru infecţie cu streptococ, o infecţie bacteriană comună, care de obicei nu provoacă mai mult decât o durere în gât. Surpriză! Va reieşi că este infectat, va fi tratat cu antibiotice vreme de mai mulţi ani şi în timp, toate schimbările de comportament care îi îngrijoraseră pe parinţi vor dispărea ca şi când n-ar fi fost.
În opinia lui Madeline Cunningham de la Universitatea Oklahoma, deşi un caz extrem, povestea lui Sammy nu este una chiar atât de neobişnuită. Cercetătoarea a investigat vreme de mai mulţi ani schimbările de comportament care ar putea fi corelate infecţiilor streptococice ale copilărilei, boli precum sindromul Tourette, o dereglare asemănătoare tulburării obsesiv-compulsive denumită PANDAS şi Correa Sydenham, o maladie caracterizată de ticuri şi de inabilitatea bolnavului de a-şi controla emoţiile. Cunningham a dovedit că, cel puţin în cazul acesteia din urma, anticorpii împotriva unui grup de bacterii streptococice se leagă de receptorii dintr-o arie cerebrală care controlează mişcarea şi ajunşi în creier, încep să imite efectele moleculelor "semnal" naturale, declanşând o descărcare de dopamină, care ar putea explica ticurile şi problemele emoţionale ale copiilor afectaţi de maladie.
Nu toţi copiii cu PANDAS au anticorpi similari, dar în cazul celor care dispun de ei, tratamentele cu antibiotice sau cu medicamente care suprimă sistemul imunitar sunt eficiente. Cercetătoarea precizează însă că nu există dovezi că vaccinarea copiilor ar declanşa boli de acest gen,.pe care, după cum avertizează, "este mai probabil să le faci dacă nu eşti imunizat".
Între timp, la Feinstein Institute for Medical Research din Manhattan, New York, Betty Diamond a demonstrat şi ea în cadrul unui studiu că anticorpii asociaţi bolii autoimune Lupus pot ajunge în creier unde, legându-se de receptorii NMDA, să omoare neuronii: o explicaţie parţială a schimbărilor de dispoziţie şi a declinului cognitiv asociate acestei boli.
Mai apoi, studii pe soareci au indicat că modul în care este afectat comportamentul depinde atât de ceea ce provoacă "breşa" în bariera sânge-creier, cât şi de anticorpii înşişi. De exemplu, atunci când bariera este compromisă de inflamaţie, anticorpii corelaţi lupusului deteriorează hipocampul, afectând memoria; când bariera este însă trecută de hormonul stresului (adrenalina), anticorpii deteriorează amigdala, facându-i pe indivizii respectivi mai fricoşi.
"Aceste descoperiri ar putea schimba pentru totdeauna modul în care tratăm dereglările psihice", este convinsă Cunningham, în opinia căreia anticorpii influenţează chiar şi comportamentul persoanelor (aparent) sănătoase. O teorie cu care şi Diamond este de acord: "Avem tone de anticorpi în organism chiar dacă nu avem boli clinice. Sunt sigură că unii dintre ei au anumite efecte la nivel cerebral", spune ea.
De la cancer la ...fericire
Iniţial a fost gândită drept o nouă modalitate de a lupta cu cancerul: totul a pornit de la ideea că injectând o anumită bacterie în organismul bolnavilor, le va fi stimulat sistemul imunitar să distrugă tumorile. Din păcate, în prima serie de teste clinice, tratamentul n-a prea avut efectul scontat asupra pacienţilor cu cancer pulmonar, aflaţi în stadiu terminal. A avut însă un alt efect, unul neaşteptat: la cei injectaţi cu bacteria respectivă s-a înregistrat o pe cât de nejustificată, pe-atât de radicală schimbare în bine a stării de spirit.
Întreaga atitudine şi comportament al bolnavilor s-au modificat, aceştia pur şi simplu păreau mai optimişti şi mai fericiţi, a comentat Charles Akle, preşedinte al Immodulon Therapeutics din Londra, Marea Britanie.
Cum se poate oare ca injectând o bacterie unei persoane să-i înseninezi viaţa? Nu se prea ştie, cert este că, după cum au arătat studiile pe animale, reacţia imunitară declanşată de Mycrobacterium vaccae face neuronii din cortexul prefrontal să elibereze o cantitate mare de serotonină, provocând o stare de bine. O reacţie considerată de unii bizară, având în vedere că tot stimularea sistemului imunitar poate provoca şi depresie. Totuşi, deşi mecanismul prin care bacteria produce aceste efecte nu este deocamdată desluşit, reacţia se adaugă numărului mare de confirmări ale capacităţii bacteriei de a afecta nu doar trupul, ci şi mintea. "La ora actuală există mai multe studii care sugerează această posibilitate a unor schimbări comportamentale, faptul că microbiomul are o legătură cu producţia de cortizol, fiind vorba de nişte reacţii umane la stres fundamentale şi destul de hard-core", este de părere canadianul Bienenstock.
Recent, Graham Rook de la Royal Free and University College Medical School din Londra a propus o teorie conform căreia, în spatele incidenţei mari a cazurilor de depresie din ţările occidentale s-ar afla faptul că oamenii nu mai sunt expuşi zilnic, în copilărie, la organisme precum M.vaccae. Este vorba despre de aceeaşi celebră "ipoteză a igienei", propusă iniţial pentru a da o explicaţie ratei în creştere alarmantă a cazurilor de astm şi alergii, dar Rook crede că tot ea ar putea fi implicată şi în bolile psihiatrice.
Şi-atunci, ar putea bacteria noastră să fie folosită pentru a-i face pe oameni fericiţi? Greu de spus. Sigur este că următoarea "tranşă" de teste clinice ale specialiştilor de la Immudolon va fi realizată tot pe bolnavi de cancer (de această dată de prostată): pe cât se pare, este mult mai dificil să obţii aprobarea de a injecta bacteria în pacienţi cu depresie decât în bolnavii de cancer aflaţi în stadiu terminal. Dar dacă efectul se va confirma, cercetătorii îşi vor putea finalmente concentra eforturile şi asupra potenţialului bacteriei de a trata depresiile. Teoretic, dacă mecanismul exact va putea fi descifrat, ar fi posibilă chiar dezvoltarea unor medicamente care să-i mimeze efectul. .
Depresie, suspiciune şi empatie
Atunci când ne îmbolnăvim, ne pierdem pofta de mâncare si ne simţim letargici; puterea noastră de concentrare are şi ea de suferit şi devenim neliniştiţi, deprimaţi şi antisociali. Toate aceste schimbări de comportament sunt cauzate de moleculele "semnal" denumite citokine, eliberate de celulele imunitare ca reacţie la stres şi infecţii. Şi deşi citokinele sunt prea mari pentru a trece uşor bariera sânge-creier, studii recente au arătat că ele pot totuşi răzbi, prin regiuni devenite permeabile în mod natural sau prin canale specializate. De asemenea, ele mai pot afecta şi nervii care transmit semnale la creier.
În ultimii ani, numărul dovezilor ca citokinele asociate inflamaţiei pot cauza depresie sunt şi ele în continuă creştere. De exemplu, s-a dovedit că injectând unei persoane sănătoase interferon-alpha, un medicament anti-viral care provoacă o eliberare de citokine inflamatoare, persoana respectivă va începe să acuze simptome ale depresiei. "Citokinele pot interacţiona cu practic fiecare traseu relevant în depresie", este convins Andrew Miller de la Emory University School of Medicine din Atlanta. Iar ideea că inflamaţia induce schimbări la nivelul comportamentului este şi ea una logică din punct de vedere al evoluţiei, mai crede el. "Citokinele încearcă să-ţi scoată organismul din funcţiune, astfel încât să-ţi poţi dedica resursele vindecării. În acelaşi timp însă, un animal rănit devine o ţintă, prin urmare trebuie să fie hiper-vigilent în caz că apare în scenă vreun prădător".
Recent, prin tehnici de imagistică, echipa lui Miller a "fotografiat" creierele unor pacienţi trataţi cu interferon pentru hepatita C. Cercetătorii au descoperit că medicamentul activa cortexul cingulat anterior dorsal, o regiune cerebrală implicată în detectarea erorilor şi monitorizarea conflictelor, aceleaşi scheme de activare fiind detectate la oamenii foarte nevrotici şi la cei cu comportament obsesiv-compulsiv. "Persoanele la care se înregistrează o activitate crescută în respectiva zonă cerebrală au tendinţa de a fi mai suspicioşi şi poate de a interpreta remarci inocente drept ameninţătoare", spune Miller.
În afară de infecţii şi toxine, stresul şi obezitatea pot de asemenea declanşa o descărcare de citokine, de aceea oamenii obezi sunt de 2-3 ori mai predispuşi la depresie decât cei cu greutate normală: "Ţesutul adipos este o sursă puternică de citokine pro-inflamatoare", susţine Graham Rook. De altfel, specialistul britanic crede că sistemul imunitar ar putea la fel de bine să afecteze chiar şi comportamentul şi starea psihică a oamenilor aparent sănătoşi.
Dar să fim drepţi, efectele citokinelor nu sunt în totalitate rele: Naomi Eisenberger de la Universitatea California din Los Angeles a descoperit că unele persoane devin mai sensibile la durerea celor din jur atunci când li se injectează o toxină bacteriană, printre ale cărei efecte se numără şi acela de a intensifica producţia de citokine.
Atracţie fatală
Nu cu mult timp, jurnaliştii de la "The Economist" atrăgeau şi ei atenţia asupra unei specii de parazit protozoar, dotat cu un pe cât de subtil, tot pe-atât de mare potenţial distrugător: Toxomplasma gondii, care în anumite părţi ale globului infectează circa 60% din populaţie.
O "rudă" a cunoscutului agent patogen Plasmodium, care provoacă malaria, Toxoplasma gondii pare a fi la prima vedere mai degrabă inofensiv. Poate afecta fetuşii, nou-născuţii si persoanele cu SIDA, pentru că sistemul imunitar al acestora nu poate face faţă infecţiei, dar la persoanele sănătoase, simptomele toxoplasmozei nu sunt de obicei mai grave decât cele ale unei răceli uşoare. Doar că, în ultima vreme apar tot mai multe dovezi că cei infectaţi se pricopsesc şi cu nişte bizare schimbări comportamentale.
Dar să începem cu ...începutul. Pe lângă oameni, parazitul are două gazde preferate: pisicile şi rozătoarele, şi ceea ce le face acestora din urmă este cu adevărat foarte ciudat. La fel ca Plasmodium, care îşi realizează ciclul evolutiv între ţânţar şi om, Toxoplasma face un soi de "navetă" între gazdele feline şi cele rozătoare, încropindu-şi faze diferite ale existenţei sale în fiecare.
La pisici, Toxoplasma se cazează în peretele intestinului subţire şi se elimină prin fecale; acestea sunt apoi "preluate" de şoareci şi şobolani (şi de alte specii de mamifere, inclusiv de oameni), şi-aşa apar chisturile în creier, ficat şi ţesutul muscular. În ultimă instanţă, cu puţin noroc, gazda rozătoare a parazitului este mâncată de o pisică şi ciclul se reia.
Spre deosebire însă de Plasmodium, care se poate baza pe comportamentul natural al ţânţarilor pentru a se răspândi, gazdele rozătoare ale Toxoplasmei nu fac niciun efort pentru a-l ajuta să se "mute" şi aici intervine ceea ce Joanne Webster de la Imperial College din Londra, care studiază acest parazit de ani buni, numeşte elegant, "atracţia fatală a şoarecilor faţă de feline": şoarecii şi şobolanii infectaţi cu toxoplasma par a o lua razna, începând să se comporte astfel încât să atragă atenţia pisicilor.
Cum survin aceste schimbări comportamentale era până de curând necunoscut. Dar în 2009, Glenn McConkey de la University of Leeds, Marea Britanie, a analizat ADN-ul toxoplasmei şi atunci când a comparat rezultatele cu cele ale altor specii, a descoperit că două dintre genele parazitului codifică enzime implicate în producţia de dopamină. Această moleculă, la animalele dotate cu sistem nervos acţionează ca mesager chimic între celulele nervoase; ca atare, pentru a-şi confirma bănuielile, Webster le-a administrat şoarecilor Haloperidol, un medicament antipsihotic care acţionează blocând receptorii dopaminei, reuşind să-i vindece pe şoareci de atracţia nesănătoasă faţă de feline.
Revenind la oameni, legătura dintre toxoplasmoza umană şi schizofrenie a fost iniţial avansată în anii `60, dar a fost luată în serios de-abia în 2003, când a fost repropusă de Fuller Torrey de la Stanley Medical Research Institute, Washington, DC. În cadrul unui studiu realizat în colaborare cu Bob Yolken de la Johns Hopkins University, Dr Fuller a descoperit că există de trei ori mai multe şanse ca persoanele care suferă de schizofrenie să deţină anticorpi ai Toxoplasmei. Ceea ce nu înseamnă că Toxoplasma cauzează schizofrenia, dar o legătură trebuie să existe: s-ar putea ca schizofrenicii să fie mai predispuşi la infecţie, dar ar mai putea exista şi un al treilea factor, deocamdată necunoscut.
O altă corelaţie şocantă este şi cea descoperită de Jaroslav Flegr de la Charles University din Praga, care a analizat rata infecţiei cu toxoplasmă la persoanele implicate în accidente rutiere. Potrivit teoriei acestuia, celor infectaţi cu toxoplasma le-ar fi afectată viteza de reacţie şi puterea de concentrare, fiind de trei ori mai predispuşi la a fi implicaţi în acest soi de incidente.
Unii cercetători au mers şi mai departe, susţinând posibilitatea ca Toxoplasma să fi afectat comportamentul unor întregi societăţi. În 2006, Kevin Lafferty de la Universitatea California, Santa Barbara, a publicat un studiu în care era evidenţiată o corelaţie între rata incidenţei psihozelor şi cea a infecţiilor cu Toxoplasma la femeile însărcinate, în naţiuni precum "flegmatica" Marea Britanie, cu un "scor" al nevrozelor de 0.8 şi o rată a infecţiilor de 6.6% şi "irascibila" Franţă - 1.8 la nevroze şi o rată a infecţiilor de 45%. Deşi o corelaţie nu presupune cauzalitate, cel puţin la nivel teoretic, au speculat unii, ar fi posibil ca dorinţa irezistibilă a unui parazit de a fi mâncat de o pisică să transforme culturile întregii lumi. Din această perspectivă, prejudecăţile existente de-o parte şi de alta a Canalului ar putea primi o explicaţie cu adevărat neaşteptată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu