Rari sunt privilegiatii sortii care pot declara oricand, la orice ora si cu mana solemn asezata pe inima, ca sunt pe deplin multumiti si impliniti de serviciul sau cariera lor. Marea majoritate a furnicilor truditoare la program zinic, din Romania sau orice alt loc din lume, sunt departe de a fi fericite cu serviciul lor. Si au motive cu adevarat intemeiate. Cu toate acestea, ambele categorii de “oameni ai muncii” sunt invitati sa-si arunce privirele pe urmatorul clasament. Dupa parcurgerea acestuia, sunt sigur ca vor urma clipe lungi de reflectie asupra prezentului, viitorului si chiar al rostului omului pe pamant...
10. Miner in minele de argint
In secolele trecute, argintul era mult mai pretuit si mai cautat decat este in prezent. Fascinatia pentru metalul alb din care erau faurite, candva, monede, ornamente pentru arme si mobilier sau cupe, potire si vase, era una deosebita. Meseria de miner in minele de argint de odinioara, nu pare la prima vedere o ocupatie scabroasa, umilitoare, murdara sau periculoasa. Cu toate acestea, lipsa uneltelor mecanizate transforma cautarea argintului intr-o indeletnicire de care ar fugi orice individ din secolul nostru.
Minerii sapau direct cu tarnacoapele si scoteau minereul amestecat cu pamant in saci. Afara, copii, care erau selectati in prealabil dupa criteriul mainilor mici si abile, erau pusi sa scormoneasca mormanele de steril cu mainile goale pana gaseau fragmentele infime de argint. In Antichitate, durata medie de viata pentru copiii pusi sa muncesca in mine, era de doar 3 luni de zile de la inceperea acestei activitati. Fapt care nu-i deranja deloc pe romani, de exemplu, deoarece atat adultii, cat si copii respectivi erau sclavi.
Baieteii cu varste cuprinse intre 4 si 7 ani erau coborati cu franghii in cele mai inguste si inaccesibile crevase, unde trebuiau sa culeaga sterilul cu degetele. Caldura si aerul irespirabil duceau la decese zilnice. Mortalitatea era amplificata de gazele otravitoare care sunt asociate locurilor unde se gasesc depozitele de minereu de argint.
9. Stercorariul - colector de excremente
Roma Antica era celebra pentru sistemele sale complicate de canalizare; cu toate acestea, in ciuda metodelor avansate (pentru acea vreme) prin care se evacuau excrementele locuitorilor Cetatii Eterne, multi romani nu aveau acces la ele deoarece fie locuiau pe colinele unde nu se putea face canalizare, fie erau prea saraci pentru a plati serviciul sanitar. Chiar si cei care isi permiteau canalizare personala, nu o alegeau intotdeauna cu bucurie, deoarece experienta demonstrase ca labirintul de galerii adapostea cohorte de sobolani, iar mirosul fecalelor care balteau sub casa cetateanului Romei era deopotriva insuportabil si persistent.
Intr-o astfel de situatie, solutia venea sub forma lui stercorarius, primul "cacanar" patentat in istorie. Slujba acestuia era aceea de a bate de doua ori pe zi la usa cetatenilor, cu scopul de a colecta intr-o galeata mare, fecalele produse de acestia in ziua respectiva . Dupa efectuarea scarbosului troc, stercorariul isi conducea linistit caruta ticsita cu butoaie doldora de excremente spre periferia Romei. Acolo, la portile orasului, stercorariul era asteptat de taranii din imprejurimi care cumparau excrementele la pret bun pentru a le folosi apoi drept ingrasaminte pe deplin organice pentru culturile lor de legume si cereale.
In ciuda indeletnicirii deloc onorabile pentru standardele noastre, istoria ne relateaza ca multi erau aceia care se inghesuiau pentru o slujba de stercorarius, oferindu-se deseori mite substantiale pentru ocuparea "pestilentialului" post.
8. Urinatores - scufundator cu vezica... slaba
Tot istoria ne aduce marturii despre o tagma demult disparuta, aceea a urinatorilor. Acestia erau, la origine, scufundatori la adancime mare, in apele care scaldau orasul Ostia. Scufundatorii se echipau cu un vas umplut cu aer si atasat la centura pentru a se alimenta in timpul plonjarii in adancuri; de asemeni, intotdeauna aveau legate greutati de plumb, pentru a ajunge cat mai repede la adancimea dorita.
Sarcina lor principala era aceea de a cauta materiale rare de constructii. Datorita faptului ca scufundatul fara echipament modern provoaca o presiune imensa in zona abdomenului, acesti temerari muncitori urinau in mod excesiv, mult mai mult decat ceilalti oameni, de unde li s-a tras si numele. Meseria era foarte riscanta, dar castigurile financiare se prezentau atat de mari incat multi dintre urinatores deveneau cetateni influenti ai Romei, dupa momentul in care se retrageau.
7. Caraus de lectica
Carausul de lectica era, dupa cum ii spune si numele, un sclav obligat sa ridice si sa transporte femei de neam nobil sau, mai tarziu, chiar barbati, in lectica. Era o slujba dificila, extrem de solicitanta din punct de vedere fiziv si periculoasa, care implica, deseori, urcatul si coboratul pe scari cu lectica pe umeri. Carausii erau obligati sa se imbracace cu haine pretioase, impodobite cu numeroase ornamente (total neconcordante unei asemenea activitati), pentru a evidentia si cu aceasta ocazie luxul si bogatia stapanilor.
Mai tarziu, lecticile au inceput, de asemenea, sa fie impodobite cu ornamente si echipate cu ferestre, ceea ce le sporea considerabil greutatea. Documentele vremii relateaza ca transportul cu lectica, in ciude emfazei sale, era unul destul de incomod, multi patricieni si senatori plangandu-se de stari asemanatoare raului de mare, datorate cel mai probabil leganatului continuu din timpul deplasarii.
Indeletnicirea a supravietuit pana de curand sub forma unui grup de oameni care carau pe umeri Papal Sedia Gestatoria (tronul pentru deplasarea papei). Sedia a fost folosita pentru ultima data in anul 1980, dar tot mai multe voci de la Vatican sustin reintroducerea sa.
6. Gymnasiarch - ingrijitor personal pentru atleti
In perioada Greciei Antice, gymnastiarch-ul avea un program de lucru incarcat in fiecare zi. Era, evident, perioada marilor intreceri olimpice, cu mii de atleti si razboinici care asudau din greu. Gymnasiarch-ul trebuia sa unga cu ulei, sa stearga de transpiratie si murdarie, sa maseze si sa scarpine atletii dupa epuizantele lupte si sesiuni de ridicat greutati din gymnasium.
Cu toate ca gymnasiarchia se incadra ca o meserie murdara prin definitie, pozitia era una foarte cautata, fiind accesibila, in special, cetatenilor greci bogati. In plus, ocupatia de gymnasiarch era considerata drept cea mai respectabila indeletnicire filantropica din orasele-state grecesti. Pentru a te califica, trebuia sa ai intre 30-60 ani si o posibila clientela bogata. Unul dintre beneficiile ocupatiei era acela ca purtai tot timpul cu tine un bat cu care aveai voie sa-i bati serios pe toti adolescentii care se comportau necuviincios si sfidau regulile din gymnasium.
5. Cititor si sculptor de blesteme
Pe vremuri, cand nu exista hartia, blestemele lungi, intortocheate si teribile, erau scrise pe bucati mari de... plumb. Apoi, placile de plumb erau fixate, prin intemediul cuielor, in altarele sau pe peretii templelor. Individul care se ocupa de bizara misiune trebuia sa stea in fiecare zi in fata templului si sa retina cu sfintenie toate plangerile si blestemele clientilor sai, care plateau suma necesara transcrierii grozaviilor in plumbul moale.
Multe astfel de placi s-au pastrat pana in ziele noastre, prin urmare avem o imagine a nadufului care rabufnea, deseori, in activitatea cotidiana a Romei Antice. Iata cateva exemple: "Sa fie legate toate membrele si tendoanele lui Victorius, vizitiul ticalosilor de la Echipa Albastra! Caii cu care va concura - orbeste-i sa nu poata vedea si rasuceste-le sufeltele si inimile sa nu poata respira". Sau "Vreau ca ticalosul de Titus, care imi datoreaza bani de 20 de ani, sa moara in chinuri groaznice. O, voi Zei ascultati-ma! Tu, Jupiter, fa ca intr-o buna zi acest gunoi sa se inece la masa sau sa ajunga sclav in arena, iar eu sa vad cum il sfasie leii in Colosseum!"
4. Organizator de... orgii
Ei bine, daca astazi avem organizatori de nunti, de evenimente si nimicuri mondene sau de lansari de mai stiu eu ce, pe vremuri, oamenii priveau orgia ca pe o sarbatoare indelung asteptata, a carei organizare trebuia sa fie ireprosabila. Poate va imaginati ca individul desemnat pentru tentanta misune avea o slujba foarte incitanta si "interesanta". Maestrul de ceremonii al destrabalarilor trebuia sa se ocupe cu livrarea mancarurilor, femeilor, muzicii si trupelor de saltimbanci. Credeti ca era usor? Documente stravechi ne asigura ca nu...
Planificatorul de orgii trebuia sa depuna eforturi considerabile pentru gasirea si angajarea unor curtezane care, pe langa faptul ca era musai sa arate cat mai bine conform standardelor vremii, trebuiau, in plus, sa nu aiba nici urma de boli venerice . Ultima conditie fiind obligatorie si relativ greu de indeplinit. De asemenea, mancarea si bauturile trebuiau sa exprime luxul si opulenta gazdei, care nu se uita la bani in cazul unei asemenea ocazii. Saltimbancii si circarii trebuiau sa fie in plina forma fizica, fara intinderi musculare sau accidentari mai vechi, care sa le puna in pericol reprezentatiile.
Pe langa aceste aspecte, organizatorul de orgii nu era bine vazut de o parte a membrilor societatii, fiind urat de cei de conditii mai modeste si chiar vanat de gelosii aristocrati din tabere rivale nobilului care platea orgia. Cel mai faimos organizator de orgii din Roma Antica a fost Gaius Petronius, cel care a descris ca nimeni altul depravarea romanilor in lucrarea Satyricon.
3. Clovn la inmormantari
Ei bine, a existat si asa ceva! Principala obligatie de serviciu a clovnului funerar era aceea de a se imbraca la inmormantari cu hainele decedatului, a-i mima gesturile, mersul si expresiile favorite si a se maimutari in jurul sicriului pentru a starni rasul rudelor indurate. Vechii romanii credeau ca un astfel de obicei va impaca spiritul mortului si va readuce mult dorita veselie in lumea celor vii.
Cand incepea procesiunea funerara spre cimitir, clovnul staroste alerga in urma mortului, acompaniat de clovnii ucenici, toti strambandu-se si ironizandu-l pe cel plecat dintre cei vii. Cei mai buni clovni funerari erau foarte respectati si pretuiti, unii dintre ei avand voie chiar sa-i ironizeze pe imparati la inmormantari. Clovnii macabri erau foarte bine platiti, sursele istorice afirmand ca aveau castiguri mai mari chiar decat ale gladiatorilor.
2. Prastier
Dupa cum ne spune si denumirea, prastierul era un soldat din Antichitate specializat in folosirea prastiilor de razboi. Atat de important era rolul sau incat, spre exemplu, in armata romana, prastierii reprezentau un aspect essential al tacticii militare, deoarece prastia era mult mai eficienta (atat ca distanta, cat si ca pagube provocate inamicilor) decat sagetile.
Antrenamentul unui prastier de elita incepea inca din copilarie, intr-un mod extrem de pragmatic. Copilul trebuia sa-si asigure hrana zilnica cu ajutorul prastiei, altfel fiind condamnat sa moara de foame. Era o modalitate de antrenament si perfectionare foarte eficienta, prin care tanarul ajungea un tintas de temut. Un prastier bun putea arunca cu precizie pietre de pana la 450 grame greutate, la o distanta de 200 de metri. Din acest motiv, viata unui prastier era foarte riscanta, la inceputul oricarei batalii, fortele oponente incercand, in primul rand, sa-si anihileze concomitent tocmai diviziile de prastieri.
1. Stergator de funduri regale
Vrand parca sa ilustreze perfect trista butata "Ce nu face omul pentru o bucata de paine", englezii au inventat in trecut scarbavnica "meserie" a stersului de funduri incoronate. Denumit ofical si pompos The Groom of Stool, individul respectiv era la origine un fost servitor exceptional, "ridicat in rang". Noua sa datorie la locul de munca era aceea de "a curata anusul regal dupa defecare".
In primii ani de domnie ai regelui Henric al VIII-lea, titlul a fost acordat piticului curtii , care facea parte din suita regala si isi petrecea timpul in Private Chamber. Regii britanici au apelat deseori la pitici care sa-i stearga la fund, dintr-un ciudat motiv de Lejmajestate: in fata unui om de talie normala, regele ar fi trebuit sa se aplece pentru a fi sters al fund. Iar un rege care sa apleaca in fata unui supus de al sau, chiar si pentru a fi sters al fund, asa ceva nu se putea imagina. Prin urmare, bietii pitici ajungeau cu manuta direct la fundul incoronat fara ca regele sa faca umilitorul gest de a se inclina.
Piticii au avut totusi concurenti seriosi, deoarece postul de stergator era considerat foarte valoros. O multime de fii de ministri, lorzi si generali se imbulzeau pentru "nobila" cinste. Odraslele aristocratilor din Londra au priceput repede ca daca stateau in genunchi pentru destestabila operatiune, regele nu se inclina, iar uzantele curtii nu erau incalcate.
Spre sfarsitul Evului Mediu, urata atributiune a intrat in indatoririle secretarilor personali ai regilor. Prin natura gestului intim, acesti secretari ajungeau, in timp, sa discute cele mai intime probleme cu regele si beneficiau de toate protectia si sprijinul monarhiei. Groom of the Stool ajunsese, asadar, un inalt rang social, vanat de multi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu