Despre erezii

Cuvântul erezie înseamna o alta interpretare, o parere separata, o teza teologica originala, neconforma liniei dogmatice impusa de conducerea oficiala a clerului. El se întrebuinteaza pentru a desemna acele idei alternative, considerate de unii drept gresite.

MONTANISMUL
Miscare cu caracter profetic si eshatologic, aparuta in Frigia (provincie in Asia Mica), catre anul 156 d.C, sub conducerea lui Montanus, fost preot frigian convertit la crestinism, care sustinea ca abea in acea perioada istorica a inceput Epoca Paracletului, activitatea propriu-zisa a Spiritului Sfânt in biserica. Aceasta activitate consta in a redresa disciplina si etica bisericii. In acest scop, fiecare crestin trebuia sa exercite harismele sale si sa paraseasca orice preocupare terestra inutila, practicând ascetismul, abstinenta, postul, marturisirea pacatelor zilnic. Montanismul propunea adeptilor sai martiriul, ca semn al sfârsitului, cerea separarea bisericii de lume, incuraja profetiile si preotia femeilor. Datorita nonconformismului si disciplinei sale riguroase, montanismul s-a organizat ca miscare separata de biserica, reusind sa-l câstige in anul 207 pe Tertulian (150-255). Acesta a scris o serie de lucrari montaniste, in care critica serviciul militar, profesiunile publice, morala conjugala si disciplina penitentiala practicate de biserica. Miscarea montanista n-a fost acceptata de biserica oficiala, din cauza numeroaselor harisme si a conceptiei sale, care punea la indoiala justificarea prin har si iertarea pacatelor dupa botez. Dupa anul 500, miscarea montanista a disparut.

ADOPTIANISMUL
Miscare aparuta la Roma, datorita lui Theodotus (catre anul 195 d.C), dupa care Isus, nascut dintr-o fecioara, a primit la botez in Iordan Spiritul Sfânt, adica l-a primit in corp pe logosul Cristos (constiinta universala). Isus a fost rastignit, ar fi inviat si ar fi mântuit lumea. Pentru exemplara lui supunere, Dumnezeu l-ar fi adoptat ca Fiul sau. In acelasi sens, Paul de Samosata (260-272), episcop de Antiochia, sustine ca logosul Cristos, care a salasluit si in sufletul lui Moise si a altor profeti initiati, a stat temporar si in Isus (intre botez si rastignire). Isus se afla intr-o relatie de iubire cu Dumnezeu, iar intre Spiritul Sfânt si Isus a existat numai o unitate de vointa, o unitate morala, nu o unitate de substanta.

MODALISMUL
(l.lat. modus = mod). Curent trinitar care apare in Asia Mica si se dezvolta la Roma, unde este propagat de Praxeas, catre anul 190 d.C, de Noetus si apoi de Sabelie (catre anul 200 d.C), de unde si sinonimul de Sabelianism. Potrivit acestui curent, Dumnezeu s-a revelat succesiv in trei forme diferite: Tatal (care a creat lumea materiala si a dat legea mozaica), Fiul (care a salvat lumea) si Spiritul. In acest fel, persoanele divine nu ar fi real distincte, intre Tata si Fiul neexistând nici o deosebire.

DONATISMUL
Miscare aparuta in biserica nord-africana, in jurul disputei despre validitatea tainelor si caracterul moral al savârsitorului. In anul 311, Caecilian (compromis in timpul persecutiilor) este hirotonit episcop de Cartagina. De aceea, un grup de oponenti a declarat drept invalida alegerea acestuia, pe considerentul ca sunt taine administrate de un episcop cu trecut patat de pacate. Numai tainele practicate de preoti cu un caracter moral si cu un trecut ireprosabil sunt acceptabile si efective. Schisma s-a produs in momentul in care partea oponenta a fost condusa de Donatus, urmasul lui Marjorinus, contra-episcopul lui Caecilian. Ambele parti au apelat la arbitrajul imparatului Constantin cel Mare. Acesta, nu numai ca reuneste doua sinoade la Roma si Arles, in 313, care declara valida alegerea lui Caecilian, dar intervine direct in defavoarea donatistilor. Donatus a fost inlaturat, dupa ce donatistii au fost declarati eretici, iar bisericile lor au fost inchise de Constantin cel Mare.

MESALIANISMUL (Masalienismul, Evhitismul)
Primele doua nume provin din limba siriana, al treilea din greaca si înseamna cei care se roaga (rugatorii). Toate aceste nume îi desemneaza pe membrii unei secte mistice ascete, despre care Epifanie de Salamina spune ca au aparut în Mesopotamia în jurul anului 350, sub conducerea lui Simeon de Mesopotamia, de unde s-au raspândit în Siria, Armenia, Asia Mica si Tracia. Secta credea ca harul si pacatul coexista in suflet si dupa botez. Botezul nu are puterea sa înlature pacatul, care isi mentine influenta, paralel cu energia noua a harului, crestinul fiind obiectul unui dualism metafizic permanent. Unii parinti ai bisericii au respins aceasta conceptie, afirmând prezenta reala, exclusiva si definitiva a harului in suflet, de la botez. Pacatul originar ar fi prin botez eliminat definitiv. Harul ar salaslui in inima, centrul spiritual al omului, unde s-ar manifesta in mod constient prin practicarea virtutilor, pe masura dezvoltarii spirituale. Ei vroiau sa se dedice cu totul rugaciunii, si pentru acest motiv refuzau munca, traind din cersit. Membrii sectei renuntau la bunurile acestei lumi, neavând locuinte, dormeau în strada, uneori barbati si femei împreuna. Mesalianismul a fost combatut pe la anul 390 si condamnat la 431 de Conciliul al 3-lea ecumenic de la Efes. Totusi, a supravietuit în tot cursul sec.5 si chiar mai târziu (sunt mentionati în documente pâna în sec.7, si se pare ca chiar la momentul când scrie Fotie – mort în 890 – secta nu era complet stinsa), atât în provinciile orientale ale Imperiului Roman, cât si la nestorienii regatului sasanid. Mesalienii aveau ca punct de plecare un fapt al experientei personale: chiar si dupa botez, omul constata în sine prezenta înclinarilor rele care-l împing la pacat, de unde trag concluzia ca botezul nu este perfect, nu ajuta la nimic, nu are ca efect decât stergerea pacatelor trecute. Nefacând distinctia între pacatul originar si concupiscenta, mesalienii credeau ca sufletul ar fi posedat de un demon, înca de la pacatul lui Adam. Pentru a-l elimina din corp, pentru a triumfa asupra patimilor si a atinge fericita apathia (stare în care sufletul încearca senzatia unirii sale cu Cristos, asa cum femeia o încearca în îmbratisarile sotului ei), trebuie sa se recurga la un ascetism riguros si mai ales la rugaciune, acea rugaciune neîncetata, neîntrerupta pe care o recomanda Pavel in 1.Tesaloniceni (5,17).

THEOPASHISMUL
Controversa se iveste la Constantinopol sub patriarhul Macedonie (495-511), fiind provocata de includerea in textul Trisaghionului a adausului "care s-a rastignit pentru noi", de catre patriarhul monofizit Petru de Antiohia. Chiril al Alexandriei sustine ca expresia "Dumnezeu a suferit in trup" consuna cu hristologia ortodoxa, deoarece Fiul a asumat natura umana in conditia, sau modul de existenta (tropos) in care Adam a lasat-o. Moartea Fiului lui Dumnezeu este semnul naturii umane pe care el a asumat-o. In 534, papa Leon al XII-lea accepta formula, la inceput suspecta : "Unus de Trinitate passus est carne" ("Unul din Treime, dintre persoane, a suferit in trup").

AFTARODOCHETISMUL
[gr. aphthartos = incoruptibil, nealterabil; dokesis = asemanare]. Curent sustinut de Iulian de Halicarnas (sec.6), dupa care trupul lui Cristos nascut din Maria a fost trupul Noului Adam, fara pacat, incoruptibil (aphthartos). Umanitatea lui Cristos este nu numai fara pacat, dar nici nu poarta urmarile pacatului lui Adam, adica slabiciunile si afectele ei naturiale. Severus de Antiohia acuza pe Iulian de Halicarnas si pe discipolii sai de dochetism, ceea ce ar insemna ca logosul (Cristos) nu si-a asumat o umanitate reala, in starea ei terestra, cu toate urmarile pacatului, inclusiv coruptibilitatea. Dar, in ce consta coruptibilitatea firii umane ? Este naturala, sau e o consecinta a pacatului ? Iulian de Halicarnas neaga ca omul e coruptibil din fire, deci natura lui Cristos este incoruptibila. Impotriva acestei doctrine, Ioan Damaschin arata ca in Cristos nu se poate nega realitatea umana a suferintei. El a fost liber de pacat, dar si-a insusit in mod voluntar starea decazuta a omului, pentru a-l elibera definitiv. In discutiile ulterioare, s-a precizat ca pacatul este o boala, o stricaciune (phtora), care a afectat intreaga umanitate. Nu numai greseala si vina lui Adam se transmit, ci si consecintele lor. O consecinta a separarii intre om si Dumnezeu, dupa pacatul lui Adam, este moartea, care se mosteneste din generatie in generatie. Fiecare om ar avea natura corupta, prin mostenirea greselii lui Adam, dar e responsabil de libertatea sa. Dupa pacat - adica starea de separare de Dumnezeu si de supunere sub consecintele ei - omul are un mod de existenta (tropos) afectat de moarte, mod care e in opozitie cu natura si vocatia sa (logos). In acest sens, jertfa nu este o justificare sau un schimb, ci o scoatere a firii noastre din starea de stricaciune si mortalitate.

ARIANISMUL
Invatatura lui Arius (256-336), preot in Alexandria, care, invocând unele texte biblice, a sustinut ca fiinta lui Dumnezeu este unica, a tras concluzia ca Fiul nu are o natura identica cu Tatal. In conceptia lui Ariis, Fiul este prima creatura a Tatalui, schimbabil, marginit si chiar capabil de a pacatui. Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul face parte din planul de creare a lumii, fiindca Dumnezeu nu putea crea universul material decât cu ajutorul unei fiinte intermediare. Dumnezeu nu se poate atinge el însusi de materie, caci s-ar întina. Arius mai sustine ca a fost o vreme cînd Dumnezeu nu a fost Tata, pâna a-l crea pe Fiu, deci a fost singur. De aceea, Arius numeste pe Fiu mai mic decît Tatal si supus Tatalui. Separând firea Tatalui de cea a Fiului, Arius face o diferenta intre nascut si creat, de unde inferioritatea Fiului. Fiul e Dumnezeu, nu in mod adevarat, prin nastere, ci este ulterior creat, de aceea Fiul are un inceput. "A fost un timp când Fiul nu era", adica Tatal a existat inainte de, si fara, Fiu. Fiul nu este de aceeasi natura cu Tatal, dar se deosebeste de celelalte creaturi terestre. El e cea dintâi dintre creaturi, intelepciunea creata, sau chipul lui Dumnezeu, instrumentul prin care Tatal a creat celelalte creaturi. Desi a fost aparat de Eusebiu, episcop de Nicomidia, Arius a fost criticat de episcopii Alexandru si Atanasie de Alexandria. Conciliul 1 Ecumenic (Niceea 325) formuleaza raspunsul impotriva tezei ariene sub diverse expresii: "care din Tata s-a nascut mai inainte de toti vecii", "nascut, iar nu facut", "cel ce este de o fiinta cu Tatal". Esenta Fiului ar fi identica (homoousios) cu a Tatalui, iar nasterea sa din Tatal ar fi din totdeauna, ceea ce inseamna ca Tatal n-a existat vreodata fara Fiu. Discipolii lui Arius s-au separat apoi in doua grupuri: unii care sustineau ca nimic nu e comun intre Tatal si Fiu (EUNOMIENI), altii sustineau ca Fiul are o esenta asemanatoare cu a Tatalui (HOMEENI). Disputa ariana nu s-a sfârsit cu Conciliul 1 Ecumenic, deoarece arianismul a fost adoptat de catre urmasii imparatului Constantin cel Mare, Constant (353-362) si Valens (364-378), care au combatut pe partizanii Crezului de la Niceea. Arianismul a influentat profund viata bisericeasca multe secole de-a rândul (fundamental si azi pentru secte ca Martorii lui Iehova, de exemplu). Arianismul a fost un mod rational-omenesc de întelegere a crestinismului.

NESTORIANISMUL
Doctrina sustinuta de patriarhul Nestorie al Constanrtinopolului (380-440), care atribuia lui Isus Cristos doua persoane: una umana (omul Isus) si una divina (Logosul, Cuvântul, Cristos). Natura umana este distincta si independenta; de aceea in Isus Cristos au existat doua subiecte. Nestorianismul a fost condamnat de Conciliul Ecumenic de la Efes (431) pentru ca refuza Mariei titlul de Nascatoare de Dumnezeu (Maica Domnului). Pentru Nestorie, firea umana a fost nu numai completa si independenta, compusa din trup cu suflet si din intelect/vointa, ci a avut si Ego-ul ei genuin, care se pastreaza impreuna cu persoana Cuvântului. Unirea n-ar fi decât o simpla asociere a celor doua persoane, corespunzatoare celor doua firi. Incercând sa solutioneze logic prezenta lui Isus in chipul omenesc, Nestorie ajunge sa formuleze ideea unei a treia persoane, persoana unirii, care le leaga pe celelalte doua si este cea care propovaduieste, face minuni, manânca alaturi de apostoli si ucenici. O consecinta a nestorianismului este faptul ca nu mai recunoaste in Maria pe Maica Domnului, care pentru aceasta conceptie este Nascatoare de Isus si nu Nascatoare de Dumnezeu, cum afirma biserica. Deci, Nestorie sustinea ca în Isus Cristos au existat practic doua persoane: persoana divina a Fiului lui Dumnezeu, nascut din Dumnezeu-Tatal si persoana uman-istorica, cu care s-a nascut din Maria. Conceptia nestoriana era ca Maria n-a nascut pe Fiul lui Dumnezeu, ca sa merite sa fie numita Nascatoare de Dumnezeu (Theotokos), cum a sustinut in mod gresit biserica, ci ea a nascut doar pe omul Isus (Jeshua). Nestorianismul a fost combatut la Conciliul III din Efes.

MONOFIZISMUL
[gr. mono-physis = o singura fire]. Teza predicata de Eutihie (378-454) calugar din Constantinopol, care a afirmat ca Isus Cristos nu are decât o singura fire (monophysis), cea divina, intrucât trupul omenesc l-a luat in mod aparent. Eutihie refuza distinctia intre hypostasis (ipostas, persoana) si physis (natura, fire), spunând ca daca Isus Cristos e o persoana, el nu poate avea doua naturi. Monofizismul era incurajat de formularea lui Chiril de Alexandria, care a aparat formula: "unica este natura (physis) intrupata a cuvântului dumnezeiesc". In fata acestei teze, Conciliul de la Calcedon (451) vorbeste de realitatea integrala a Fiului, care are o singura persoana, in doua naturi. Cele doua firi, dumnezeiasca si omeneasca, isi pastreaza integritatea lor, dar ele sunt unite intr-un singur ipostas. Una din formele sub care a circulat dupa Calcedon teza lui Eutihie este monofizismul severian sau moderat, propus ca o formula de reconciliere intre calcedonieni si necalcedonieni, de catre Sever, patriarh de Antiohia (512-538). Monofizitii sustineau deci ca firea omeneasca luata de Cristos la întrupare în Maria a fost absorbita de firea sa dumnezeiasca, încât cea dintâi a disparut cu desavârsire, asemenea unei picaturi de apa în imensitatea marii. Dupa unii monofiziti Isus Cristos n-ar fi avut un trup omenesc real, ci un trup aparent. Consecinta conceptiei monofizite este ca, daca Isus Cristos nu are pe lânga firea lui divina si o fire omeneasca reala, atunci se nimiceste întreaga opera de rascumparare/mântuire a omului. Numai Fiul lui Dumnezeu, devenit om real, putea duce neamul omenesc la mântuire. Doar prin incarnarea sa, Dumnezeu ar fi putut diviniza firea omeneasca cea decazuta. Dumnezeu s-a facut om, ca sa faca pe om dumnezeu. Doctrina ortodoxa referitoare la firile din persoana lui Isus Cristos sustine ca sunt doua la numar, divina si umana - diefizitism, unite într-o singura persoana divino-umana.

APOLINARIANISMUL
Teza poarta numele celui ce a sustinut-o, Apolinarie, episcop de Laodiceea (mort in anul 390). Acesta conceptie neaga prezenta unui suflet uman in Isus Cristos. ApolinArius afirma ca Isus Cristos este radical deosebit de noi, facându-se întru asemanarea oamenilor. Deoarece trupul omenesc nu poate exista prin el insusi, are nevoie de un principiu animator in om, acest rol il joaca sufletul, dar in cazul lui Isus, sufletul sau a fost inlocuit de Logosul divin numit Cristos. Logosul e principiul de viata, atât al fizicului, cât si al psihicului tuturor vietuitoarelor. Trupul lui Isus a fost vitalizat temporar prin Cristos, nu prin suflet rational uman obisnuit. Astfel, Isus nu a avut suflet rational, minte si vointa. Biserica nu a acceptat aceasta invatatura, deoarece concluzia ei e ca Isus ar fi avut o umanitate anormala, el nu ar fi trait pe pamânt ca om real. Hristologia apolinarista, prin concluzia ei ca Isus nu a avut o fire umana obisnuita, revenea partial la arianism.

GNOSTICISMUL
[gr. gnosis = cunoastere secreta, initiere]. Doctrina sincretista, compusa din elemente ale religiilor de mistere, foarte populare in India, Babilonia si Persia, mituri ale filozofiei grecesti, asociate insa si cu unele idei crestine inspirate din Evanghelia lui Ioan. Ideea comuna a gnosticismului este dualismul intre fiinta divina originara, inaccesibila, si o serie de emanatii rele care ajung in lume, in materie. Sistemul lui Valentin (160), crestin din Alexandria, care a expus invatatura sa la Roma in acelasi timp cu Marcion, intre 135-160, este centrat pe ideea de pliroma. Lumea spirituala pura (pliroma) este compusa dintr-o unitate de eoni, emanatii divine provenite din Dumnezeu-Tatal. Creatia ar fi identica cu caderea in pacat, iar lumea materiala, in esenta rea, ca si spiritele umane, au fost modelate de un demiurg. Cuvântul (Cristos, Logosul) nu este acelasi cu Dumnezeu-Creatorul, ci o emanatie spirituala, care a trecut prin Maria ca apa prin conducta, nu a murit fizic, si nu a înviat. Mântuirea ar fi un act de cunoastere revelata, necesara revenirii in armonia pliromei. Exista o inegalitate fiintiala intre oameni, deoarece numai cei spirituali, gnostici (nu cei trupesti, nici cei psihici) poseda aceasta cunoastere si deci se pot mântui. Origenes, Clement de Alexandria, Tertulian, Hipolit, Epifanie, Efrem Sirul si Irineu de Lyon au combatut gnosticismul. Ei afirma despre creatie ca este buna, fiind opera lui Dumnezeu. Printre reprezentantii gnosticismului crestin se numara: Simon din Samaria (Simon Magicianul), Nicolae (fondatorul sectei Nicolaitilor), Cerint (contemporan cu apostolul Ioan), Menandru din Samaria, Satornil din Antiohia, Vasilide din Alexandria (cca 125), Carpocrate (155-166), Cerdon, Marcion din Sinope, Pont (nascut cca. 85), Bardesan din Edessa (n.154).
Doctrine gnostice:
Dumnezeu este indiferent la soarta omenirii si a universului, omenirea si materia sunt impure (nu sunt rezultatul creatiei unui Dumnezeu iubitor si grijuliu, ci emanatii asupra carora Dumnezeu nu are control direct). Puterile care guverneaza in mod secret universul sunt arhanghelii raului, asupra carora Dumnezeu nu are nici un control. Oamenii sunt rai in esenta (cu exceptia acelor putini alesi, in care scânteia divina arde inca, cei predestinati sa se reuneasca cu lumea divina). Salvarea, mântuirea, nu sunt oferite tuturor, ci doar unui numar limitat de alesi. Cei alesi primesc cunoasterea divina de la Cristos (revelatia este pura cunoastere divina si indiferenta de aprecierea intelectului uman. Logica si bunul simt reprezinta oricum raul. Vechiul Testament ar fi rau, fiind produs de dumnezeul rau al evreilor. Idealul este viata divina a spiritului uman (care se atinge prin ascetism extrem, condamnarea mariajului, desprinderea de animalitatea restului omenirii). Mântuitorul aduce salvarea odata cu intelegerea (revelatia).
Biblioteca gnostica din Nag Hammadi (Egipt): In anul 1945 un fellah (taran egiptean) descopera intr-un cimitir de lânga satul Nag Hammadi 13 manuscrise copte scrise in sec.3-4 in dialect sahidic. Majoritatea par a fi traduceri din limba greaca. Cele 13 manuscrise cuprind 51 de texte scrise in traditie gnostica. Manuscrisele se afla azi la Muzeul Coptic din Cairo cu exceptia lui Jung Codex (Zürich). Doar câteva au fost publicate: "Evanghelia Adevarului" (probabil de Valentinus) si "Evanghelia lui Toma" (cuprinde 114 pilde din Isus). Jung Codex: manuscrisul a fost separat de celelalte 12 si cumparat de Institutul Jung in anul 1952. Se pare ca dateaza din sec.4 d.C. si cuprinde: "Evanghelia Adevarului", "Scrisoarea lui Rheginos", "Tratat asupra a Trei Natiuni" si fragmente din "Rugaciunea Apostolilor". Crestinismul, care este o miscare mesianica evreiasca, poseda o tensiune interna provenita din întârzierea temporala a Parousiei (sfârsitului lumii) asteptate. De vreme ce Parousia nu s-a produs, Biserica preschimba eshatologia (stiinta despre sfârsitul lumii) istorica in eshatologie supranaturala. Asteptarea Parousiei nu dispare insa niciodata cu totul din viata comunitatilor crestine. Acest element apocaliptic reprezinta fermentul anarhist, revolutionar, care insoteste crestinismul in cursul intregii sale istorii. Atunci când presupusa promisiune apocaliptica a lui Cristos de "a se intoarce pe când (credinciosii contemporani) vor fi inca in viata" nu s-a împlinit, gnosticii au ales calea helenistico-dualist-esoterica si au denuntat invataturile bisericii crestine ca fiind minciuni banale bune pentru prostime. Parousia: Plato foloseste cuvântul parousia in sensul prezentei ideei in obiect si a transcendentei obiectului in idee. Teologia il foloseste in sensul prezentei lui Cristos in momentul intoarcerii (amânata sine die). In asteptarea unei intoarceri propriu-zise nu este de mirare ca unii credinciosi si-au cam pierdut rabdarea si au urcat in caruta gnosticismului. Crestinismul considera ca Domnul este pentru trup si trupul este pentru Domn, in timp ce gnosticismul socotea ca materia reprezinta totdeauna raul iar spiritul reprezinta todeauna binele. Extinzând aceasta idee, si aplicându-o la persoana Fiului lui Dumnezeu, gnosticii vedeau o distinctie separativa intre Isus si Cristos. Isus ar fi fost un simplu om, in timp ce Cristos ar fi reprezentat o emanatie divina, care a venit la botezul sau in Iordan si care l-a parasit la crucificarea sa. Ca atare, atât întruparea, cât si învierea, piloni ai crestinismului, sunt negate. Doctrina crestina cu privire la persoana Fiului lui Dumnezeu sustine ca Isus Cristos ar fi Dumnezeu, ar fi o persoana divina, cu doua naturi inseparabile: natura divina si natura umana. Natura umana perfecta a facut posibila crucificarea lui si actul de substituire a pacatosilor pe cruce. Natura divina a facut posibila învierea, înaltarea si glorificare lui. Deja din scrierile Noului Testament se observa o întelegere si acceptare diferita a mesajului crestin. Accentuarea unor elemente ale anuntului biblic, adica urmând metoda alegerii, a contribuit la crearea unor divergente care, urmând traditii diferite sau bazându-se pe doctrine salvifice curente, a avut ca efect final formarea unor grupuri crestine ce tindeau sa iasa din comuniunea Bisericii. Aceasta, spre diferenta de practica din religiile pagâne, în fata acestor tendinte separatiste, se vede constrânsa sa insiste asupra unitatii adevarului ce-i fusese transmis prin traditia comunitatilor fondate de apostoli, adevar aparat de criteriul apostolicitatii. Inca de la început, asadar, diagnoza istorica ne arata ca nu exista imaginea izvorului pur al adevarului de credinta, care, putin câte putin a fost alterat de doctrine false..., ci multiplicitatea marturiilor de credinta care printr-o alegere unilaterala, adica printr-o deviere de la doctrina, a condus la formarea comunitatilor separate (secte). Confruntarea Bisericii cu aceste comunitati separate si cu învatatura lor a contribuit mult la aprofundarea mesajului crestin si la o traire corecta a lui de catre primii crestini (cfr. 1 Cor 11, 19). La sfârsitul primului secol, în Asia Mica traieste si-si propaga învatatura Cerintus, despre care Irineu din Lion ne spune ca sustinea o cristologie diferita de cea transmisa de traditia apostolica. Pentru dânsul, Cristos este fiul natural al Mariei si al lui Iosif. Pentru a se deosebi de ceilalti oameni, dupa botez, Cristos s-ar fi coborât asupra lui Isus sub forma de porumbel. Numai de acum înainte, Isus Cristos l-ar fi revelat pe Tatal si ar fi savârsit minuni. Inainte de moarte, Cristos l-a parasit iarasi si numai Isus a patimit, a murit si înviat. Tot Irineu se spune ca evanghelistul Ioan a fost determinat sa scrie evanghelia sa si pentru a apara puritatea mesajului si a persoanei lui Cristos de erorile pe care Cerintus le propaga. Se pare ca ideile lui nu au câstigat multi adepti. Daca Cerintus ramâne un personaj singular, ebionitii (de la termenul ebraic ebjon=sarac) în schimb, vor gasi numerosi adepti pentru ereziile lor. Poate ca la început, ei erau iudeo-crestini ortodocsi care dupa anii 66-67 au plecat din Ierusalim, stabilindu-se în Transiordania. Mai târziu, sustinând obligativitatea legii mozaice pentru mântuire, ei se vor separa de Biserica. Ruptura s-a produs probabil în jurul anului 150. De la dânsii avem fragmente ale unei Evanghelii a lui Matei, Predicile lui Petru si Pseudo-Clementinele. Un scriitor ebionit este Simmacus, traducator al Scripturii. Aceasta traducere cât si alte scrieri ale sale vor fi cunoscute si de catre Origene. Atât în problema cristologica cât si în considerarea validitatii legii mozaice, ebionitii sunt împartiti, unii lasându-se cuprinsi si de idei gnostice. Eterodoxia lor se constata cu claritate în dualismul referitor la originea lumii. De la început, Dumnezeu a creat doua principii, unul bun (care va stapâni în lumea viitoare) si altul rau (stapânul lumii prezente). Principiul bun este Cristos (Mesia doar din momentul botezului si pâna la începerea patimirii), care trebuie sa conduca iudaismul la o autentica observare a legii mozaice. Cristos a respins orice forma de sacrificiu; nici sacrificiul sau pe cruce nu are asadar vreo valoare. In locul sacrificiului intra viata de saracie si comuniunea bunurilor; pentru iertarea lipsurilor si greselilor personale, ebionitul face ablutiuni zilnice, participa la o cina sacra cu apa si pâine si sfinteste zilele de sâmbata si duminica. Alaturi de ebioniti, trebuie mentionati si elchasaitii, de la un oarecare Elchasai care la începutul secolul al II-lea si-ar fi desfasurat activitatea printre sirieni si parti. Secta sustine existenta a doua principii, unul feminin (Duhul Sfânt) si altul masculin (Isus Cristos, om si profet, care ar fi avut mai multe incarnari). Se practica ablutiunile frecvente si este sustinuta obligativitatea legii, inclusiv circumciderea. Mandeii sunt asemanatori acestora; în plus, insista asupra botezului ce poate fi primit de multe ori, ca semn de curatire interioara. Se acorda mare importanta celebrarii ascensiunii cultuale a sufletelor defunctilor spre împaratia luminii. In eterodoxia lor exista un mare rege al luminii, Marele Mani, iar alaturi de el nenumarati mici Mani. In opozitie cu Marele Mani si însotitorii sai, se afla lumea apei negre populata de demoni si spirite rele. Intre cunoasterea profunda a misterului crestin, care are ca finalitate apropierea crestinului de Dumnezeu (In 10, 14), si gnosticismul propriu-zis nu se poate stabili decât o simpla paralela de metoda; nicidecum nu se poate admite ideea ca gnosticismul si-ar avea vreo radacina în paginile Noului Testament, asa cum unii autori lasa sa se înteleaga. Gnosticismul reprezinta un sincretism religios al antichitatii târzii care, pe baza unui dualism oriental, pune împreuna conceptii religioase ale iudaismului târziu si unele elemente, denaturate, ale revelatiei crestine. Gnosticismul a existat si înaintea crestinismului, iar multe din persoanele care îl îmbratisasera, iar apoi trecusera la crestinism, nu au renuntat total la vechea lor credinta, ci s-au limitat doar la a adauga unele idei crestine la vechile lor convingeri gnostice. In acest fel apare "gnosticismul crestin”. El încearca sa ofere omului religios o explicatie valida despre lume si despre el însusi, pentru care se serveste fara mare discernamânt de doctrina cultelor misterice orientale, de filosofia greaca si de notiuni doctrinare crestine. Referitor la izvoarele acestei erezii, în afara de târzia Pistis Sophia si Cartile lui Je, ea poate fi reconstituita în cea mai mare parte din scriitorii crestini antignostici (Irineu, Tertulian, Iustin si Hipolit, si într-o masura mai mica din Clement Alexandrinul, Origene, Epifaniu din Salamina si Filastrius din Brescia). Intre anii 1945-1946, sapaturile arheologice scot la iveala bogata biblioteca de la Nag Hammadi, în Egiptul de Sus, în apropiere de anticul cenobiu pahomian Chenoboskion. In 13 papirusuri sunt cuprinse 40 de opere necunoscute pâna atunci, în limba copta, în cea mai mare parte reprezentând traduceri din opere grecesti scrise în secolul al II-lea d.C. Din aceste opere (apocrife ale Noului Testament si lucrari gnostice pure) putem reconstitui cu siguranta principalele concepte ale gnosticismului:
a. un dualism accentuat între cauza prima ultraterena si lumea materiala destinata mortii;
b. imposibilitatea de a se pierde scânteia divina a luminii din eu-ul gnosticului, chiar daca sufletul sau este înclinat total si învins de rau;
c. urmând calea cunoasterii, eu-ul poate sa se elibereze de legaturile materiei si sa se întoarca spre împaratia luminii adevaratului Dumnezeu;
d. caderea si ridicarea gnosticului sunt îmbracate în speculatii mitologice care, completate cu elemente scoase din filosofia, religia si astrologia contemporana, accentueaza caracterul sau sincretist.
Prezentarea acestor patru mari caracteristici nu trebuie sa ne determine sa credem ca gnosticismul reprezinta un sistem unitar si uniform în toata zona sa de raspândire si pe toata durata existentei sale. Radacinile sale trebuie cautate în Orientul Mijlociu si în estul bazinului Marii Mediterane, iar pe parcursul timpului îmbraca forme si aspecte noi, în functie de promotorii sai principali sau din cauza adaptarii sale la noile situatii. Dualismul sau, de exemplu, provine din Iranul antic, iar atunci când se întâlneste cu Vechiul Testament, Dumnezeul creator este interpretat ca un Demiurg care nu cunostea lumina. O alta zona de provenienta trebuie cautata în conceptiile astrologice babiloniene; dupa Alexandru cel Mare, acestea au patruns masiv în lumea greaca, propagându-se acum pe scara larga ideea influentelor planetare asupra destinului omului. Un aspect ce trebuie înca aprofundat este cel al raportului dintre iudaism si gnoza, mai ales în problema creatiei. Este posibil ca sectarismul iudaic târziu (de exemplu, esenienii de la Qumrân) sa fi exercitat un rol de mediere între curentele iraniene si eleniste, pe de o parte, si miscarea gnostica, pe de alta parte. Atunci când sincretismul gnostic ajunge la apogeu, el se întâlneste cu crestinismul care începe sa se raspândeasca peste granitele Palestinei. Multi crestini aud acum vorbindu-se despre o persoana mânuitoare care are sa le comunice noi revelatii, complet necunoscute pâna atunci. Spre anul 160, Iustin ne spune ca exista crestini care îl recunosc pe Cristos ca mântuitor, însa vad în creatorul lumii un Dumnezeu rau; exista grupuri de crestini ce se numesc valentinieni, marcioniti sau vasilieni. Insa atât el, cât si mai târziu Origene, ne spun ca aceste grupuri nu mai fac parte din Biserica. Succesul propagandistilor gnostici în rândul crestinilor se poate baza pe doua motive principale. In primul rând, datorita superioritatii si profunzimii sale (dubioase), mesajul gnostic nu se serveste de traditia bisericeasca; el este transmis pe cai secrete, în parabole, si nu poate fi înteles decât de catre cei carora le este dat sa-l înteleaga. Insasi evanghelia lui Marcu spune ca: Si cu multe parabole asemanatoare le propovaduia Cuvântul, asa cum erau în stare sa-l asculte. Si nu le vorbea fara vreo parabola; dar în particular le lamurea toate discipolilor sai (4, 33-34). In al doilea rând, succesul gnosticilor se bazeaza pe ideea ca numai ei, oameni superiori celorlalti, spirituali, poseda adevarata interpretare a evenimentelor cosmice, capabili asadar sa-l cunoasca pe Dumnezeu. Principalii exponenti ai gnosticismului sunt: Menandru, samaritean de origine, ce se propune ca adevaratul rascumparator, trimis în aceasta lume de puterile invizibile. Din Siria, provine Vasilide, influent la Alexandria, dar care are urmasi si la Roma. El sustine dualismul persian si propaga teoria emanatiilor (nenumarati îngeri care populeaza cele 4 ceruri si 365 de firmamente). Un gnostic mai renumit este egipteanul Valentin, care începe sa predice la Alexandria spre anul 135, propagându-si apoi ideile, pentru doua decenii, la Roma. Lui îi este atribuit Tratatul despre cele trei naturi, iar Irineu din Lion cunoaste Evanghelia adevarului, atribuita valentinienilor. Valentin se serveste de Platon si Pitagora, ca si de gândirea paulina si de cuvinte ale lui Isus, pentru a avea un plus de acceptare din partea crestinilor. Insa la dânsul, ca la toti gnosticii de altfel, este prezenta în mod substantial cosmogonia mitologica: de la Tatal invizibil îsi au originea realitatile (fiintele) emanate, ce culmineaza în cei 30 de eoni supremi ce constituie pleroma, lumea spirituala superioara de la care provine realitatea terena, si spre care creatia imperfecta tinde sa se întoarca. Precizam ca ideile expuse aici nu redau decât ceea ce credem ca se repeta frecvent în amalgamul conceptiilor gnostice, amalgam sincretist fara o logica si o coeziune interioara. Este posibil ca gnosticismul în aceasta faza a sa, determinanta si definitiva de altfel, sa reflecte indirect o tentativa imatura din punct de vedere cosmogonic, filosofic si teologic, tentativa de realizare a unui acord-dialog (gnozeologic-mântuitor) între religiile pagâne ale zonei de interes si crestinism. Exponentul principal al gnosticismului crestin este Marcion. Nascut la începutul secolul al II-lea, probabil este fiul episcopului din Sinope, în Pont. Din cauza unei deivergente de opinii referitoare la scrierile pauline, bogatul armator vine în conflict cu autoritatile comunitatii locale. Apoi, atât Papia cât si Policarp din Smirna îl exclud din comuniunea ecleziala. Spre anul 140 vine la Roma, unde intra în contact cu comunitatea crestina pe care o ajuta cu o substantiala contributie financiara. Aici întâlneste un alt gnostic, sirianul Cerdon. Pentru Marcion, Dumnezeul creator nu este adevaratul Dumnezeu, nici Tatal lui Isus Cristos, ci doar un Dumnezeu drept si sever care, prin impunerea legii mozaice, a impus evreilor un jug insuportabil. Ideile sale sunt cunoscute repede si de catre comunitatea de aici, pentru care motiv dupa doar un an, contrar vointei sale, el trebuie sa se separe si de aceasta comunitate. De acum nu-l mai intereseaza apartenenta la comunitatea crestina; începe sa-si propage cu mult zel ideile si în scurt timp reuseste sa-si câstige numerosi adepti. Rezultatul îl constituie formarea a numeroase comunitati gnostice (cu proprii episcopi si prezbiteri) alaturi de cele crestine. Deoarece liturgia lor este foarte asemanatoare cu cea a comunitatilor ortodoxe, multi crestini trec cu usurinta în grupul marcionitilor. Biserica îsi da seama imediat de pericolul marcionit, iar scriitori importanti, Iustin, Tertulian si altii, scriu cu toata decizia împotriva lui si a învataturilor sale. Datorita clarificarilor doctrinare ce apar si care demonstreaza incompatibilitatea învataturilor marcionite cu traditia apostolica, forta de atractie a gnosticismului marcionit scade simtitor. Doctrina marcionita exclude întreg Vechiul Testament, deoarece aici vorbeste Dumnezeul dreptatii (judecatii), creatorul universului, demiurgul, caruia îi sunt straine bunatatea si caritatea. Dumnezeul cel bun se reveleaza doar atunci când îl trimite ca Mântuitor pe Cristos, care aduce Evanghelia iubirii divine. Paul este singurul apostol care a primit aceasta Evanghelie, prezenta în epistolele sale si în Evanghelia lui Luca. Insa si aceste scrieri au fost alterate prin introducerea dreptatii si legalismului vetero-testamentar; aceste doua aspecte, afirma Marcion, trebuie scoase din scrierile pauline si din evanghelia lucana. Pentru aceasta Scriptura purificata, Marcion scrie un comentariu, pastrat în putine fragmente, Antitheseis, din care reiese cu toata claritatea contrastul dintre Vechiul si Noul Testament. Nu numai dualismul prezent la dânsul i-a determinat pe scriitorii crestini sa ia pozitie împotriva lui, ci si docetismul destul de accentuat. Marcion nu poate admite faptul ca Mântuitorul sa se întrupeze în impurul trup uman; aceasta ar însemna pentru Dânsul sa fie în stapânirea demiurgului. Neputând avea un adevarat trup uman, Cristos nu a putut suferi pe cruce; asadar, jertfa sa pe Calvar este doar aparenta, si aparenta este si mântuirea crestinilor. Aceste concluzii, consecinte drastice si înspaimântatoare pentru crestini sunt trase de discipolii lui Marcion, care încearca sa-l corecteze, ceea ce ne dovedeste fragilitatea tezelor marcionite în fata pozitiei doctrinare a Bisericii. Ideile sale despre impuritatea si decaderea trupului uman îl determina apoi sa condamne casatoria, considerata pacatoasa tocmai din cauza decaderii grave a trupului uman. Lui Marcion îi sunt straine speculatiile gnostice despre emanatiile pleromei, credinta în destinul impus de astri, cosmogoniile, împartirea crestinilor în psihici si pneumatici. Succesul marcionitilor se datoreaza personalitatii fondatorului, seriozitatea exigentelor ascetice impuse ca si liturgiei foarte asemanatoare cu cea a marii Biserici. Niciunul dintre gnostici nu a determinat atât de acut Biserica sa-si examineze propria pozitie fata de Scriptura si fata de norma credintei (o contributie importanta o are Irineu din Lion), sa-si revada formele de organizare si sa se coalizeze cu toate energiile pentru a contracara o erezie atât de periculoasa.

MARCIONISMUL
Numele vine de la Marcion, originar din Asia Mica, stabilit la Roma catre anul 140, unde, sub influenta gnosticismului lui Cerdon, dezvolta propriul lui sistem, pe baza unor texte din Epistola catre Galateni, despre Dumnezeul celor doua Testamente si despre canonul biblic. Dupa Marcion, exista doi dumnezei: un dumnezeu inferior, imperfect, al Vechiului Testament, care a creat lumea, a dat Legea Mozaica si a inspirat profetii, care se mânie si se razbuna (legea talionului) si un dumnezeu superior al Noului Testament, perfect, Tatal lui Isus Cristos, un dumnezeu al iubirii, milei si iertarii. Intre cei doi dumnezei, cel creator si cel rascumparator, nu exista legatura. Nici intre Mozaicism si Crestinism. Materia este rea, de aceea Marcion recomanda ascetismul riguros. Pentru a sustine ideile sale, el stabileste propriul sau canon: Evanghelia dupa Luca, epistolele pauline, fara Timotei si Tit, din care elimina ideile iudaice. De la inceput, biserica a condamnat ideile lui Marcion (excomunicat in 144).

MANIHEISMUL
Teza dualista propagata de Manes-Mani (216-277), filozof persan, care, pretinzând a fi in posesia unor revelatii secrete, se considera a fi ultimul trimis, intruchiparea fizica a Paracletului. Maniheismul sustine dualismul radical ontologic intre cele doua principii eterne, Binele si Raul, care se opun, in cursul istoriei, intr-o confruntare fara sfârsit. Organizata ca o noua religie, religia luminii, având carti, cult si ierarhie, miscarea maniheista a fost obiectul unor represalii si persecutii. In sec.4-5 se raspândeste in China si in Europa occidentala.

PELAGIANISMUL
Tot în sec.5 ia nastere Pelagianismul, care este întâia conceptie cu privire la antropologia si soteoriologia crestina. Desi pelagianismul a fost condamnat, discutiile teologice au continuat, dând nastere unei nou conflict: disputa semipelagiana. Augustin, aparând doctrina Bisericii de pelagianism, a mers prea departe. Sustinând necesitatea absoluta a harului divin, afirma ca vointa omului este atât de slabita si neputincioasa din cauza pacatului stramosesc, încât nu poate face, fara ajutorul lui Dumnezeu, decât fapte rele. Tot a acestuia este si ideea ca Dumnezeu nu vrea ca toti oamenii sa se mântuiasca, ci numai unii. Cei ce se mântuiesc, e pentru ca harul divin i-a ales spre mântuire din veci sau i-a predestinat sa scape de osânda. Cei sortiti osândirii ramân în numarul celor pierduti pentru vecie, fara sansa de întoarcere (ideea a fost preluata de protestantism).

PNEUMATOMANISMUL
In a doua jumatate a sec.5 apare o alta miscare teologica, sustinatorii careia au primit numele de Pneumatomanism (luptatori împotriva Spiritului Sfânt). Daca Arius nega Dumnezeirea Fiului, atunci Macedonie (întemeietorul acestei teze) nega dumnezeirea Spiritului Sfânt. Aceasta a fost ca o noua forma a arianismului. Si Spiritul Sfânt, în conceptia macedonienilor, era o creatura. Primul care s-a ridicat împotriva pneumatomanilor a fost Vasile cel Mare. Vasile afirma ca Sfântul Spirit este de aceeasi demnitate cu Tatal si cu Fiul. El este egalul, nu inferiorul lor. Asa cum fara un Cristos întrupat ca om mântuirea oamenilor ar fi fost imposibila, tot asa si fara un Spirit Sfânt, înteles ca fiind de aceeasi fiinta cu Fiul si cu Tatal. Daca Cristos si Spiritul Sfânt sunt creaturi, atunci si noi ramânem închisi în planul creat, coruptibili si muritori. Miscarea a fost combatuta la Conciliul II Ecumenic de la Constantinopol în anul (381). Daca problemele trinitare s-au rezolvat la primele doua Concilii, problema hristologica, privind raportul firii divine si raportul firii umane din persoana lui Isus, a fost discutata pe parcursul a patru Concilii Ecumenice.

MONOTELISMUL
O alta controversa hristologica ce a luat nastere în sec.7 a fost Monotelismul. Noua problema care era pusa de teologii vremii era daca a avut Isus Cristos o dubla energie si o dubla vointa, cu toate ca Conciliul IV Ecumenic de la Calcedon stabilise ca fiecare din cele doua naturi ale lui Isus îsi pastreaza toate însusirile si caracteristicile. Monotelismul nu este altceva decât o prelungire a monofizismului. Monotelismul a fost eliminat odata cu venirea la Domnie a lui Constantin Pogonatul. Acesta, dorind sa restabileasca pacea si întelegerea în biserica, convoaca Conciliul VI Ecumenic unde s-a hotarât ca nu se poate admite ca Dumnezeu si firea omeneasca a lui Isus Cristos sa fi avut o singura si aceeasi lucrare.

ICONOCLASMUL
Ultima mare miscare combatuta de unii reprezentanti clericali a fost Iconoclasmul. Pornind de la interdictia chipului (sustinuta de Vechiul Testament), iconoclastii au optat împotriva cultului inutil al icoanelor. Dumnezeirea nu ar putea fi redata de mijloacele picturii si icoanelor, de aceea în icoana s-ar putea reprezenta doar firea omeneasca a lui Isus Cristos. Iconoclastii recunosteau drept singura icoana a lui Dumnezeu numai Euharistia. Iconoclasmul a fost combatut pe parcursul a doua Concilii Ecumenice, cel de al Cinci-Saselea de la Trul (692) si al Saptelea Ecumenic (787), la care s-a si formulat învatatura deplina despre icoane. Doctrina ortodoxa despre icoane respinge ideea identificarii icoanei cu arhetipul, adica deofiintimea cu el, deoarece însusi cuvântul grecesc "eicon” înseamna chip, adica reflectie a arhetipului si nu arhetipul însusi. Daca între icoana si arhetip nu exista deosebire, atunci ea nu ar mai fi chip al arhetipului, ci arhetipul însusi. De aceea, nici Euharistia nu poate fi icoana, pentru ca ea este însusi arhetipul, deci identica cu el, si astfel se contrazice însasi semnificatia icoanei. Icoana ar fi dovada întruparii lui Dumnezeu.