Astrologie (1)

ISTORICUL ASTROLOGIEI ŞI ÎNSEMNĂTATEA EI

Astrologia este o ştiinţă

necuprinsă, care a domnit peste

cele mai mari inteligenţe.

Balzac

La fel de misterioase ca originea umanităţii, izvoarele astrologiei se pierd în negura vremurilor. Obiectul studiilor sale este omul, în toată complexitatea lui, precum şi viaţa acestuia cu toate situaţiile favorabile şi nefavorabile pe care aceasta le implică.

Astăzi (la hotarul a ceea ce tot mai mulţi numesc Epoca Vărsătorului) Astrologia a căpătat rezonanţe importante, mai ales datorită ultimelor descoperiri ştiinţifice, care certifică rezultatele acestei ştiinţe milenare. Ea va deveni o modalitate prin care oamenii vor învăţa mai multe despre ei şi, poate nu doar atât, va oferi, alături de celelalte ştiinţe, soluţii în rezolvarea problemelor vitale reuşind să contribuie la o reconsiderare a valorilor materiale, culturale şi spirituale.

Astrologia a fost redescoperită de foarte multe ori în cadrul ciclurilor evolutive ale dezvoltării planetei noastre. Acesta este motivul pentru care nu putem vorbi de un început în această ştiinţă, decât în contextul redescoperirii, al continuităţii, atât cât ne permit izvoarele noastre istorice limitate de raţional şi capacitatea de cercetare actuală.

Multă vreme s-a crezut că astrologia s-a născut în Caldeea. Datorită arheologiei, acum este admis faptul că ea a văzut lumina zilei în Sumer, spre sfârşitul celui de-al IV- lea mileniu. La Ninive, în biblioteca lui Asurbanipal au fost scoase la lumina zilei texte sumeriene care includ referinţe astrale. Aceasta este cea mai veche mărturie pe care o avem despre astrologie.

Cea mai veche prezicere astrologică este datată cu 2300 de ani î.Ch.. Bazată pe o eclipsă de Lună şi o observare a planetei Venus, ea vesteşte moartea regelui din Akkad. În secolul XXI î. Ch., un alt text astrologic porneşte de la mişcările planetei Jupiter. Caldeea nu a făcut deci decât să urmeze tradiţia sumerienilor. Plăcuţele de pământ ars descoperite în ruinele palatului lui Asurbanipal, care vorbesc despre o astrologie mai veche şi se referă la “tăbliţe care nu mai există” o dovedesc.

În civilizaţiile antice, astrologia este în mâinile preoţilor, singurii păstrători ai tăbliţelor purtătoare ale observaţiilor planetare. Astrologia face parte dintr-o religie, cult închinat zeilor, în cadrul căruia planetele sunt locurile preferate ale acestora. Ea constituie în egală măsură o metodă divinatorie pe care puterea sacerdotală o păstrează exclusiv spre folosul puterii efemere a regelui. Poporul nu are acces la ea, din moment ce este reprezentat de monarhul său.

Caldeenii, care sunt şi astronomi, cunosc ciclurile planetare. Ei sunt primii care utilizează zodiacul şi simbolismul acestuia care este cunoscut şi astăzi sub denumirea de Zodiac European.

Nu s-ar şti mare lucru despre astrologia caldeeană dacă Berose, un contemporan de al lui Alexandru, nu s-ar fi dovedit a fi un istoric la fel de bine informat pe cât era şi un astrolog competent. Anumite preziceri ale acestui preot caldeean au ajuns până la noi– printre altele cea a Potopului, care se suprapune cu tradiţia biblică. Se pare că Berose s-a dus să predea astrologia în Asia, dar Grecia a fost cea în care şi-a dat deplina măsură a talentului. Stabilit în insula Cos, el îşi împărtăşeşte ştiinţa astrologică studenţilor la medicină veniţi să viziteze patria lui Hipocrate. În acelaşi timp, el scrie o istorie a Caldeei, pe care o dedică regelui Antiohos I Soter. După moartea sa, atenienii i-au ridicat o statuie cu limba aurită, în semn de omagiu pentru justeţea prezicerilor sale.

Climatul grecesc se pretează admirabil propagării astrologiei. Conceptul astrologic se iveşte pretutindeni în Banchetul, în care Platon pune sexele sub influenţa astrelor. La fel, teoria lui Thales este mai mult decât înrudită cu tradiţia caldeeană. Plotin se bizuie pe alchimie: “Ceea ce este sus, în cer e la fel cu ceea ce este jos, pe lumea aceasta”. Din aceasta, el deduce că “nici o fiinţă nu poate trăi ca şi cum ar fi singură. Din moment ce este o parte a universului, ea nu-şi are sfârşitul în ea însăşi, ci în tot, din care reprezintă o parte”.

Sămânţa aruncată de Berose îşi arată roadele. Sub impulsul filosofilor şi al astronomilor, astrologia are acum drepturi depline în Grecia.

Descoperirea precesiunii echinoxiurilor este atribuită lui Hiparc. Acest fenomen, conform căruia constelaţiile nu sunt fixe, ci se deplasează din zodiac în zodiac, din semn în semn, aruncă atunci germenul discordiei în lumea astrologilor. Chiar şi astăzi există astrologi care transformă acest subiect, după exemplul lui Voltaire, în subiect de ironii. Claude Ptolomeu îi împacă pe toţi stabilind într-un mod limpede şi exact existenţa unei diferenţe între semnele zodiacului şi constelaţiile cu acelaşi nume — mai exact, între zodiacul stelar, care este mobil şi imuabilul zodiac tropic. (Acest subiect va fi dezbătut mai pe larg în cadrul cursului nostru).

În domeniul descoperirii, sau mai degrabă al observaţiei, Aristac din Samos propune o teorie tulburătoare. El are îndrăzneala să pretindă că planetele nu se învârt în jurul Pământului, ci al Soarelui! Postulatul său contrazice prea multe interdicţii religioase. Indignaţi de faptul că s-a îndrăznit punerea la îndoială a sistemului geocentric, şi, în consecinţă, tulburarea zeilor, apărătorii tradiţiei înăbuşă glasul progresului.

Arheologia permite astăzi datarea astrologiei egiptene. Multă vreme s-a crezut că Egiptul este părintele astrologiei, precum Caldeea, dar metodele moderne de investigaţie au putut demonstra, de exemplu, că zodiacul de la Danderah ― aflat actualmente la Luvru, la Paris ― despre care se credea că are o vârstă de câteva mii de ani, datează în realitate din anul 17 după Christos. Pare deci mai probabil că astrologia să fi fost importată în Egipt în jurul aceleiaşi perioade ca şi în Grecia.

Indiferent de originile sale, astrologia egipteană va fi prima care să strălucească din plin. Şi aici, ea se află tot în mâinile preoţilor. Numele unuia dintre ei a rămas în istorie: este vorba de Manethon, marele preot şi istoric din Heliopolis. Egiptenii sunt cei care inventează sistemul decanilor, această diviziune a fiecărui semn zodiacal în trei părţi egale.

Venită din Grecia, astrologia face în scurt timp furori la Roma. Ea este apreciată îndeosebi ca metodă de divinaţie. Dar, dacă astrologia este mediatizată, ea pătrunde deopotrivă cele mai înalte sfere ale inteligenţe şi puterii. Toţi cezarii îşi au astrologul lor personal. Tiberiu se iniţiază chiar în astrologie prin intermediul matematicianului-astrolog Trasyllius. După afirmaţia lui Dios Cassus, el ar fi folosit-o în mod negativ, din moment ce punea să fie eliminaţi sistematic toţi cei pe care astrele îi desemnau drept succesori virtuali.

Armă de temut în mâinile unui tiran sau a vreunei regine ambiţioase, astrologia devine o plăcere rafinată pentru spiritele elevate. În Georgicele sale, Virgiliu combină într-un mod neobişnuit de fericit poezia cu astrologia. Astronomiconul poetului Danilus este un cântec închinat gloriei cerului, şi deci a astrologiei. Firmicus Maternus scrie opt cărţi despre astrologie şi astronomie, toate izvorâte din tradiţia orientală, greacă şi egipteană. Seneca nu-şi ascunde credinţa în astrologie şi numeroşi filozofi, pătrunşi de doctrina aristotelică, afirmă aidoma maestrului: “Această lume este legată în mod necesar de lumea superioară. Orice putere din lumea noastră este guvernată de aceste mişcări”.

Ascensiunea creştinismului frânează în oarecare măsură expansiunea astrologiei în Occident. Şi totuşi, în sânul bisericii sunt o mulţime de astrologi iluştri! “Corpurile cereşti sunt cauza a tot ce se produce în această lume sublunară”, scrie sfântul Toma din Aquino. Cât despre călugărul Roger Bacon, admirabil doctor, acesta vede în astrologie o ştiinţă experimentală.

În lumea astrologiei, Tetrabiblia lui Claude Ptolemeu continuă să se bucure de o autoritate indiscutabilă. Până în secolul al XV- lea, singurele modificări aduse ştiinţei aştrilor vor fi făcute de arabi, îndeosebi de Alcochoden şi Albumazer, autor al Florilor astrologiei. Pe atunci, astrologii erau aproape cu toţi medici şi alchimişti şi îmbinau cele trei discipline pentru a trata sufletul şi trupul. Paracelsus, părintele medicinei ermetice, îşi îngrijeşte bolnavii bizuindu-se pe simbolismul astrologic.

Datorită marelui astronom Regiomontanus, pe adevăratul său nume Jean Muller, astrologia face un important pas înainte. Devenit astrologul oficial al regelui Ungariei, Mathias Corvin I, el calculează şi tipăreşte efemeride valabile pentru treizeci de ani şi vesteşte Revoluţia din 1789 cu trei secole înainte ca aceasta să aibă loc: “La o mie de ani împliniţi după ce Fecioara a născut şi după ce alţi şapte sute de ani se vor fi scurs, cel de-al optzeci şi optulea an va fi un an foarte uimitor şi va trage după el destine foarte triste Toate imperiile lumii vor fi zguduite şi pretutindeni va fi un mare doliu”. Stupefiantă prezicere ― cu aproximaţie de un an ―, dacă ne gândim la repercusiunile mondiale provocate de revoluţia franceză.

Regii Franţei îşi au aproape toţi câte un astrolog. Charles al V- lea Înţeleptul, satisfăcut de serviciile practicianului său îi construieşte colegiul Maître- Gervais.

Situaţia unui astrolog aflat în slujba lui Ludovic al XI- lea, care pe cât era de viclean, pe atât de superstiţios, a devenit celebră. Ca să-şi păstreze capul pe umeri, Galeoti se arată a fi la fel de viclean ca şi stăpânul său: “Sire, îi declară el, astrele mi-au prezis că voi muri cu trei zile înaintea Maiestăţii Voastre”.

În ciuda ereziei pe care biserica o atribuie tuturor ştiinţelor oculte, marii prelaţi se interesează de astrologie şi se fac protectorii acesteia. Astfel patru Papi la rând ― Iuliu al II- lea, Leon al X- lea, Clement al VII- lea şi Paul al III- lea― şi-au extins tutela binevoitoare asupra lui Luc Gauric, profesor de matematică la Ferara. Paul al III- lea, organizatorul Conciliului de la Trente, îl ia chiar pe Luc Gauric pe post de consilier. Numit episcop, Gauric îşi publică la Veneţia Tratatul de astrologie, un monument al genului, în care sunt adunate la un loc temele a două sute de persoane. Nicolai Copernic îi dedică însuşi Papei Paul al III- lea lucrarea De revolutionibus orbium celestium, în care studiază şi demonstrează realitatea sistemului heliocentric, pe care Aristarc din Samos încercase zadarnic să îl impună, cu două secole şi jumătate î. Ch.. Mulţi vor vedea în aceasta negarea astrologiei, dar totuşi lucrarea a putut fi tipărită datorită unui astrolog. Într-adevăr, în timp ce universităţile refuză să îl primească pe Copernic şi îi trec sub tăcere lucrările, Rheticus, un prieten de-al savantului polonez, el însuşi astrolog, tipăreşte şi difuzează manuscrisul.