Sistemul a creat un monstru sau monstrul a creat sistemul? Întrebarea este punctul de pornire al analizei evoluțiilor din Rusia sovietică în anii '20, a luptei pentru putere din interiorul partidului, câștigată în cele din urmă de Stalin.
Principala chestiune a evoluției politice a Rusiei sovietice în anii ’20 este aceea a acaparării puterii de către Stalin și, de aici, a inevitabilului eșec al lui Troțki. Rivalitatea dintre ei – care a evoluat de la antagonisme minore, la gelozie și până la competiția acerbă pentru rolul de succesor al lui Lenin – a dus la o divizare profundă a partidului bolșevic (redenumit comunist în 1918) și a mișcării revoluționare în general.
În Occident, Stalin a fost reprezentat ca o figură sinistră, practic necunoscută până la moartea lui Lenin din ianuarie 1924, care a reușit cumva să devină, în locul mult mai talentatului Troțki, succesorul lui Lenin. Această imagine este înșelătoare deoarece nu-i recunoaște lui Stalin eforturile în lupta pentru cauza bolșevică ce datează cu mult dinainte ca Troțki să-i părăsească pe menșevici pentru a se alătura bolșevicilor. În plus, nu ia în considerare un factor important: lipsa orizontului cultural specifică milioanelor de muncitori și țărani care intră în partid în timpul războiului civil, oameni care au devenit principalul suport al lui Stalin. Pentru aceștia, el era un model, în timp ce ceilalți lideri ai partidului erau fie prea cosmopoliți și intelectuali, fie pur și simplu străini. Această apropiere a lui Stalin de masele needucate a fost unul din punctele sale forte. Desigur, intrigile, trădările și teroarea au contribuit mult la succesul său, dar aceste elemente nu explică întru totul popularitatea lui Stalin.
Atuurile lui Stalin
Stalin n-a fost niciodată un apropiat intim al lui Lenin, așa cum au fost, spre exemplu, Zinoviev sau Kamenev, cei mai credincioși asistenți și prieteni ai acestuia încă de la fondarea partidului bolșevic. Nici nu a fost egalul pe plan intelectual al lui Nikolai Buharin, cel care, împreună cu Lenin, a fost responsabil cu formularea Noii Politici Economice. Și, nu în cele din urmă, aproape toți, inclusiv Zinoviei, Kamenev și Buharin, au presupus că Stalin nu-l poate egala pe Troțki. Educația sa relativ săracă, în comparație cu a lui Lenin, spre exemplu, a constituit de fapt un avantaj, căci l-a făcut să pară mult mai aproape de oamenii simpli. Stalin nu era însă lipsit de calități, pe care Lenin i le recunoaște căci îl numește în Comitetul Central încă din 1913. Poate cu excepția lui Zinoviei și Kamenev, Stalin era persoana pe care Lenin se baza cel mai mult când venea vorba de sarcinile foarte dificile.
În primii ani ai regimului sovietic, Stalin a părut a fi cel mai dispus la compromis dintre mai marii partidului. Când ambițiile acestora puneau în pericol unitatea partidului, el era cel care se oferea să renunțe (o face la Congresul din 1923, și iarăși în 1927). Aceste gesturi, evident tactice, erau eficiente și intrau în contradicție cu autopromovarea pe care o încercau alții (precum Zinoviev). Stalin era tactic și în discuții: cu o retorică discretă, cu note auto-depreciative; astfel, el a reușit să joace rolul mediatorului între facțiunile partidului. În plus, Stalin și-a asumat misiunea de a interpreta și explica textele, extrem de dense, ale lui Lenin. Contribuiția a fost foarte importantă, deoarece multe dintre textele acestuia nu erau tocmai accesibile publicului larg. Într-un fel, Stalin a făcut pentru Lenin ce a făcut Lenin pentru Marx.
După 1922, când Lenin este dărâmat de boala care avea să-l răpună în 1924, s-a creat un vid politic, iar Stalin a început să-și pregătească pozițiile pentru iminenta luptă pentru succesiune. Astfel, el s-a opus celui mai puternic adversar al său, Troțki, prin contestarea teoriei revoluției permanente formulate de acesta. Calea aleasă de Stalin a fost riscantă, din moment ce însuși Lenin aprobase teoria troțkistă ca fiind cea mai bună modalitate de contestare a criticilor aduse de menșevici, critici potrivit cărora revoluția bolșevică din 1917 era prematură din punct de vedere al condițiilor istorice. Spre deosebire de elanul revoluționar specific bolșevicilor, menșevicii rămăseseră fideli căii formulate de Marx și Engels, aceea a evoluției naturale, inevitabile, de la capitalism la socialism (problema era că Rusia era departe de a fi o societate capitalistă dezvoltată).
Lupta împotriva lui Troțki
Strategia lui Stalin a fost de a se autopromova ca adevăratul discipol al lui Lenin și de a-l prezenta pe Troțki ca pe un menșevic trădător care dorea întinarea moștenirii leniniste. De cealaltă parte, Troțki a mizat pe nemulțumirea cauzată de creșterea continuă a birocrației (și, implicit, a Secretariatului condus de Stalin). După moartea lui Lenin, la conferința partidului din ianuarie 1924, Stalin l-a acuzat pe Troțki că se opune conducerii colective și că dorește divizarea partidului. El a exploatat din plin fricile majorității din partid care vedea în anti-birocratismului lui Troțki o amenințare directă la adresa noilor poziții și statute de care beneficiau membrii PCUS. De aceea, poziția lui Troțki trebuia denunțată ca răzvrătire, chiar dacă asta însemna și renunțarea la teoria revoluției permanente și la poziția favorabilă a lui Lenin vis-a-vis de aceasta. Stalin a spus că
”Teoria leninistă a revoluției proletare este negarea teoriei revoluției permanente. Neîncrederea în puterea și capacitatea revoluției noastre, neîncrederea în puterea și capacitățile proletariatului rusesc este baza teoriei revoluției permanente. Teoria revoluției permanente avansată de tovarășul Troțki e doar o altă variantă a menșevismului.”
Problema lui Troțki a fost că el considera că era obligat, de normele disciplinei de partid formulate de Lenin, să poarte lupta în interiorul partidului, unde el avea însă puține șanse de reușită din cauza poziției de Secretar General ocupate de Stalin. La începutul lui 1923, partidul avea în jur de 500.000 de membri, foarte puțini raportat la totalul populației. Însă în afara partidului, în ochii publicului larg și mai ales în armată, Troțki era mult mai popular decât Stalin. Exista însă teama că o ruptură în interiorul partidului va fi folosită de inamicii regimului. Cu toate acestea, Troțki a crezut că putea câștiga prin forța argumentelor și raționamentelor sale.
De cealaltă parte, potrivit lui Issac Deutscher (scriitor marxist, autorul unor biografii ale lui Troțki și Stalin), Stalin era un comunist pesimist deoarece ”își trata propria doctrina ca fiind ceva ezoteric. El nu credea că proletariatul era într-adevăr capabil de a o accepta dacă nu îi era băgată pe gât”. Stalin s-a bazat pe faptul că membrii partidului erau mai puțin interesați de consistența intelectuală a argumentelor opoziției decât de solidaritatea socială și conștiința apartenenței la partid.
În plus, Stalin a subliniat mereu o anumită latură a lui Lenin, anume voința sa de revoluționar, disprețul vis-a-vis de pragmatismul menșevicilor – cu toate acele reguli care dictau când situația era propice pentru trecerea la socialism, și disprețul pentru democrația burgheză. Mai mult decât atât, Stalin și Lenin aveau în comun loialitatea feroce față de partid și față de credința că acesta este singurul reprezentant legitim al clasei muncitoare. Stalin a fost suficient de perspicace pentru a-și da seama că monopolul său va rezista atâta timp cât partidul promova recrutarea în masă a membrilor. Prin numirea sa în funcția de Secretar General (inițial o poziție nu atât de importantă, ci mai mult administrativă), el și-a creat o rețea de membri fideli, răspândiți în întreaga țară, ce au devenit ochii și urechile lui.
De asemenea, preluând o idee de la Lenin, Stalin insista ca partidul să funcționeze ca și o armată. Într-un discurs din 2 decembrie 1923, el descrie partidul ca pe ”o uniune militară a acelora care acționează în baza unui program comun”. Comparația nu e întâmplătoare: armatele nu sunt democratice și nu tolerează nerespectarea autorităților și rangurilor.
Din cauza rolului său special, Stalin credea că partidul era vulnerabil cu precădere în fața inamicilor din interiori. Istoricul Robert Tucker spunea despre Stalin că a fost o victimă a propriilor sale deziluzii:
”În vremea aceea, în mintea lui Stalin, imaginea de erou pe care o avea despre sine era strâns legată de imaginea inamicului. Suprapusă peste imaginea lui de revoluționar și marxist, adevăratul discipol al lui Lenin și succesorul lui de drept, era o imagine a inamicului din interiorul partidului, acel posibil trădător al partidului și Revoluției.”
Pentru a lupta împotriva acestor pericole, pentru Stalin era absolut necesar ca el să fie dur, chiar dacă asta însemna să se asemene despoților orientali. Pentru mulți dintre adepții săi, această imagine chiar a contribuit la atracția pe care o exercita. Liderul omnipotent era încă norma într-o societate care abia scăpase de autocrația țaristă. Mai mult decât atât, noțiunea lui Stalin a Rusie centru al universului era apropiată de ideologia promovată anterior de biserica ortodoxă rusească.
Teoria revoluției permanente și teoria socialismului într-o singură țară
Stalin și-a formulat propria teorie cu privire la evoluția socialismului – Socialismul într-o singură țară – în care susținea că Rusia putea contrui socialismul singură (în contradicție cu ce spunea Troțki). Sancționată de conferința partidului din aprilie 1925, această teorie i-a fost de mare ajutor lui Stalin, aducându-i numeroși adepți. În primul rând, era o teorie optimistă cu privire la viitorul Rusiei.
”În timp ce Lenin consideră că victoria socialismului într-o singură țară e posibilă, Troțki e de părere că dacă o revoluție victorioasă dintr-o țară nu atrage după sine în curând o revoluție de succes în alte țări, proletariatul țării victorioase nu va putea păstra puterea (cu atât mai puțin să pună bazele unei economii socialiste). Troțki spune că e inutil a crede că guvernul revoluționar din Rusia poate rezista în fața unei Europe conservatoare.”
Ideea era, evident, să-l facă pe Troțki să pară neloial, defetist. Potrivit lui Stalin, troțkismul însemna că viitorul Rusiei era ”fie să putrezească până la rădăcini, fie să degenereze într-un guvern burghez”.
În primăvara și vara lui 1925, lupta pentru putere a luat o turnură nouă, când Zinoviev și Kamenev i s-au alăturat lui Troțki în criticarea doctrinei NEP. Însă spre sfârșitul anului, era deja prea târziu pentru gruparea de stânga din partid. Deși aceasta se consolidase, nu s-a mai putut opune eficient monopolului stalinist. La plenara Comitetului Central din aprilie 1926, opoziția formată din cei trei - Troțki, Zinoviev și Kamenev – a fost foarte aproape de a-l atac direct pe Secretarul General și de a repudia Noua Politică Economică. La mijlocul anului următor, ei au susținut în public ideea că eșecurile domestice și internaționale ale Rusiei se datorează teoriei ”socialismului într-o singură țară”. Pentru această nerespectare a disciplinei de partid, cei trei au fost expulzați oficial din rangurile partidului la Congresul al XV-lea din decembrie 1927. La a zecea aniversare a victoriei din 1917, cei mai apropiați tovarăși ai lui Lenin au fost obligați să părăsească partidul. Zinoviei și Kamenev au fost executați în 1936, în timpul Marii Terori, iar Troțki a murit asasinat în 1940, la ordinul lui Stalin, care nu s-a lăsat păgubaș până când nu l-a eliminat pe vechiul său adversar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu