Eleonora Duse: "Dacă priveliştea cerului albastru te umple de bucurie, dacă un petic de iarbă răsărit pe câmpie poate să îţi atragă atenţia, dacă lucrurile simple din natură au un mesaj pe care-l poţi înţelege, bucură-te căci sufletul tău este viu."
duminică, 26 februarie 2012
CIORBA CU PERISOARE DE PESTE
Ingrediente
Mod de preparare
Secretele circulatiei sanguine
Analiza embrionilor de “Danio rerio”, asa-numitul “zebrafish”, omniprezent in studiile de biologie, le-a permis cercetatorilor de la Universitatea Kyoto sa observe pentru prima oara inceputul circulatiei sanguine intr-un organism viu, proces care implica mii de celule si reprezinta mai mult decat o simpla bataie a inimii.
Odata ce majoritatea globulelor rosii a intrat in aparatul circulator, ele sunt utilizate in circulatie aproape simultan, a comentat Atsuko Sehara-Fujisawa, cercetator la Universitatea Kyoto. "Aceste celule utilizeaza un soi de foarfeci moleculare pentru a se desprinde de vasele sanguine, astfel incat sa intre in torentul circulator asociate plasmei. Fara aceste foarfeci, globulele rosii ar ramane legate de peretii vaselor sanguine", a explicat el.
Aceste foarfeci moleculare sunt alcatuite din enzima proteaza cunoscuta sub numele de ADAM8, iar prezenta lor i-a facut pe oamenii de stiinta sa se intrebe de ce instaurarea primei circulatii a sangelui necesita actiunea acestei enzime in loc ca globulele rosii sa intre in actiune una cate una?
In primul rand, proteoliza (descompunerea proteinelor sub actiunea enzimelor) ar permite un control asupra globulelor rosii care trebuie sa intre in circulatie si cele care trebuie sa ramana "afara". De asemenea, ar permite prevenirea unei intrari a acestora in circulatie prea devreme, cu riscul unei pierderi a lor din vasele sanguine inca insuficient formate, dar si prevenirea stagnarii in lipsa unui flux de plasma adecvat bataii inimii. In fine, probabil globulele rosii au nevoie ca plasma sa "curga" inainte de a ajunge la maturitate.
Rezultatele studiului, in opinia cercetatorilor, sunt utile pentru intelegerea circulatiei sanguine si la alte specii animale, din moment ce ADAM8 este prezenta intr-un nivel ridicat in sangele fiintelor umane si in cel al soarecilor de varsta adulta.
MAIONEZA
Ingrediente
Mod de preparare
IEPURE CU CEAPA
Ingrediente
Mod de preparare
Reformele lui Cuza: schimbarea la față a României
După alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (5 ianuarie 1859) şi al Valahiei (24 ianuarie 1859), Principatele Române, noul stat creat atunci, a militat pentru recunoaşterea graniţelor şi statalităţii sale, lucru ce se întâmpla în 1861, când capătă numele de România. Acest nou stat a fost recunoscut de Marile Puteri, prin protecţia directă a lui Napoleon al III-lea al Franţei.
Imperiul Otoman şi Austria înaintaseră proteste vehemente sub pretextul încălcării Convenţiei de la Paris, Austria aflându-se în război cu Franţa. Evident, protestul a rămas fără urmări negative pentru Principate. Cuza a fost ales ca domn datorită faptului că nu poseda ambiţii personale şi era de partea unioniştilor. Turcii ofereau şi ei o oarecare recunoaştere, printr-un “firman” pe care Cuza îl numi “act” şi care prevedea o unire pe o perioadă viageră a domniei lui domnitorului.
Capitala se afla la Bucureşti şi avea un singur guvern şi o singură adunare. Oraşul era numit “Inima României” la acea perioadă, adoptând din 1869 în heraldica sa, vulturul şi zimbrul. Arhivele statului s-au centralizat în Bucureşti. Poşta Română şi-a deschis sedii în întreaga ţară, fiind înfiinţată şi o direcţie centrală a poştelor.În domeniul sanitar au fost de asemenea reforme de centralizare a instituţiilor sanitare de pe cuprinsul României. Tot atunci au apărut şi primele comisii moderne de statistică şi evidență a populaţiei, centralizându-se într-o bază comună de date toate informaţiile cetăţeneşti.
Prin motivaţia culturală şi lingvistică dintre Moldova şi Valahia a fost posibilă această unire, fapt ce a reprezentat un proces complex din punct de vedere instituţional. Acest lucru a silit pe noul domnitor să iniţieze o serie de reforme interne. Bineînţeles că au existat şi anumite forţe ce se opuneau nouluiplan al lui Cuza, în principal guvernul din acea perioadă fiind în contradicţie cu această serie de reforme interne. O altă instituţie ce se opunea reformelor a fost Adunarea Legiuitoare, ce avea reprezentanţi din rândul boierilor, bisericii, burghezimii şi bancherilor. Şi liberalii Rosetti şi Brătianu se opuneau reformelor lui Cuza, considerându-l pe domnitor un despot ce se împotrivea proclamării republicii.
Ani plini de reforme
După mandatele de prim-miniştrii ale lui Barbu Catargiu şi Crețulescu şi eşuarea lui Cuza îna-şi începe programul politic, se va forma un nou guvern, condus de Mihail Kogălniceanu, ce va iniţia ca primă reformă:secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863). Astfel, Biserică va deveni o instituţie de stat ca şi celelalte, fără vreun drept aparte. Asta însemna că o mare parte din proprietăţile funciare ce aparţineau Bisericii au fost trecute în proprietatea ţăranilor, mai exact a cincea parte din pământul ţării. Faptul că Biserica poseda o oarecare autonomie faţă de vechiul regim, a contribuit la acest lucru.
În ciuda protestelor venite de la mitropolitul Moldovei,Sofronie Miclescu, şi din partea călugărilor greci, Cuza a stabilit şi un venit de 10% asupra reprezentanţilor bisericii şi tot ce ţine de aceasta. Protestele călugărilor greci erau de așteptat, ştiindu-se faptul că mănăstirile din Muntele Athos primeau fonduri de la mitropoliţii români încă din secolul al XVI-lea.
După reformele lui Cuza, slujbele în greacă au fostinterzise, cu excepţia a trei biserici în tot statul. Cuza a mai interzis de asemenea şi tăierea pădurilor mănăstireşti, în mod abuziv, de către călugării cei lacomi de avere. Egumenii greci erau de altfel obligaţi prin decret să restituie toate bunurile şi obiectele de cult Bisericii Române ce ţinea de stat. De exemplu, episcopul cel nebun, pe nume Filotei, de la Buzău, ce stăpânea o avere considerabilă, rămase fără bunurile sale urmând a fi demis şi înlocuit din funcţie. Un lucru asemănător a păţit şi mitropolitul Moldovei Sofronie Miclescu, pentru că a avut curajul să protesteze împotriva lui Cuza, urmând a fi demis şi el din funcţie şi trimis în surghiun la Slatina, la un alt exilat, pe nume Veniamin.
La 2 mai 1864, Cuza va dizolva Adunarea Legiuitoare, şi va iniţia o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, în urma Convenţiei de la Paris; schimbările au fostsusţinute de poporprintr-un referendum. Alexandru Ioan Cuza va da decretul oficial de executare a legii averilor mănăstireşti, impuse de Kogălniceanu. Lucrurile acestea lărgeau autoritatea lui Cuza şi reducea din puterea corpului legislative, compus din Cameră şi Senat. Se va crea Consiliul de Stat pentru pregătirea legilor interne, legile fiind reprezentate de “decretele domneşti”. Puterea legislative era deţinută de cele două camere: Adunarea Electivă şi Corpul Ponderator (Senatul), fapt ce asigură trecerea de la sistemul parlamentar unicameral la cel bicameral. Senatul se compunea din 64 de membri, ce erau aleşi în majoritate de către domnitor.
În materie legislativă, domnitorul putea să aibă iniţiativa actelor normative, elaborate de Consiliul de Stat. În aceste condiţii, Corpurile legiuitoare aveau rolul de a le aproba, întărind puterea domnitorului.
Legea electorală împărţea alegătorii în două categorii: alegători direcţi şi alegători primari. Alegătorii direcţi erau toţi cei care ştiau carte, plăteau o contribuţie de cel puţin patru galbeni şi împliniseră vârsta de 25 de ani. Alegătorii primari erau neştiutori de carte,darcareplăteau o contribuţie stabilită pe categorii, de la 48 la 110 lei. Cei care nu aduceau nici o contribuţie bănească erau excluşi de la vot. Tot în timpul lui Alexandru Ioan Cuza se concepe un cod penal şi unul civil, după modelul napoleonian francez.
Prin “legea instrucţiunii publice” de la 1864, se proclama obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar. Atunci s-au stabilit trei grade de învăţământ: primar, secundar şi superior. Învăţământul primar era de patru ani, cel secundar de şapte ani, iar cel superior său universitar de trei ani.
În planul justiţiei, au luat fiinţă următoarele instanţe judecătoreşti: judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi sau Curtea de Casaţie, care era totodată şi instanţă de recurs. Elena Cuza, soţia domnitorului, va înfiinţa “Azilul de fete” ce-i va purta numele.
Crearea Universităților și a Armatei
Prima universitate din ţară ia naştere în 1860, la Iaşi şi va purta numele domnitorului. A doua va fi cea din Bucureşti, din 1864. Tot la Bucureşti va fi înfiinţată şi Şcoala Naţională de Arte Frumoase, sub conducerea lui Theodor Aman. De asemenea, o şcoală de medicină veterinară va fi inaugurată.Se va înfiinţa şi Şcoala Superioară de Ştiinţe şi Şcoala Superioară de Litere, punând bazele Universităţii de Stat din Bucureşti. Prin ajutorul acestor noi instituţii de învăţământ, se va trece de la ortografia chirilică la cea latină.
În timpul lui Cuza va luă fiinţă, în mod oficial, Armata Naţională Română. Aceasta avea ordinul şi menirea să apere integritatea statului de orice atac străin. Concentrarea unităţilor militare avea loc în tabăra de la Floreşti. Tot atunci s-a înfiinţat şi Ministerul de Război și Arsenalul Armatei şi s-au pus bazele învăţământului militar.Cuza aînfiinţatGarda Naţională, aflată sub comanda sa, măsură în care corpul legislativ a văzut o scăpare spre un despotism absolutist, fapt ce contravenea Convenţiei de la Paris.
Un alt tip de reformă, a fost reprezentată de ordinul fiscalităţii, unde au fost instituite o serie de impozite personale cetăţeneşti, în special cele funciare. Astfel, statul adopta o reformă modernă în ceea ce priveşte fiscalitatea. Tot atunci se organiza şi serviciul vamal, la fel şi cursul monetar, precum şi înfiinţarea unei linii de telegraf ce asigură legătura directă cu Rusia.
Reforma agrară a fost practic propusă de conservatori, dar iniţiată de Cuza. Prin legea rurală din august 1864, peste 400.000 de familii de ţărani au primit pământ, iar aproximativ 60.000 de alţi ţărani au primit teren pentru casă şi grădină. Prin această reformă agrară ce lua sfârşit în anul următor, s-a desfiinţat orice urmă de feudalism, fapt ce a dat naştere unei perioade de început a dezvoltării capitaliste româneşti. Conştiinţa ţărănimii evolua, urmând ca producţia agricolă a ţării să crească într-un ritmsemnificativ.
Cum ţăranii nu aveau banii necesari pentru a cumpăra terenurile de pământ, statul intervenea în această problemă şi astfel ţărănimea se angaja să plătească datoria către stat într-o perioadă de 30 de ani. Vechii proprietari urmau să fie despăgubiţi într-un termen de 10-15 ani. Ţăranii primeau pământ în funcţie de bunurile lor în natură, cum ar fi vite, cai etc. Această împărţire a terenului în scop agricol se făcea şi după criterii geografice, de exemplu în Moldova dintre Carpaţi şi Prut și Câmpia Română, suprafeţele erau mai mari, astfel că ţăranii din acele zone puteau primi o suprafaţă de teren mult mai întinsă, faţă de cei din zonele de munte. De exemplu, se putea oferi o suprafaţă de1600 mp în zona de câmpie şi 1200 mp în zona de munte. Ţăranilor li s-a permis şi dreptul la pădure, pentru a aduna lemne de foc, necesare încălzirii pe timp de iarnă în mod special.
Se desființau şi taxele plătite de ţărani boierilor sub diverse forme precum dijme (claca sau zilele de meremet),urmând a fi introdus un tarif de impozitare la nivel naţional, către stat. Ţăranii care aveau pământ mai mult puteau să vândă o parte din el altor ţărani care aveau o suprafaţă mai puţin întinsă, în special celor ce primiseră teren doar pentru casă şi grădină. Lipsa unor măsurători profesionişti de terena dus la diferite dispute. Această reformă agrară practic a împiedicat o posibilă răscoală ţărănească şi a asigurat domnitorului sprijinul loial al ţărănimii. Tot atunci a început şi construcţia de căi ferate, începând cu ruta București-Giurgiu. Prin această serie de reforme naţionale, s-au pus bazele înfiinţării statului naţional român modern.
În 1864, se promulgau legi ce priveau organizarea administraţiei, iar judeţele şi comunele erau administrate de consilii alese pe baza votului cenzitar. Astfel, mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăşi un judeţ. În fruntea administraţiei judeţene era numit un prefect, în timp ce în fruntea unei plase un subprefect. Primarii conduceau comunele.
În 1866, Cuza va fi silit să abdice de la tron, în urma coalizării la putere a unor indivizi ce aveau alte interese de ordin internaţional și aserveau statul centrelor de conducere externe.După alcătuirea locotenenţei domneşti, formată din Lascar Catargiu ce reprezenta Moldova şi conservatorii, Nicolae Golescu al Ţării Româneşti şi liberalilor precum şi colonelul Nicolae Haralambie, ce reprezenta armata, principele german Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen venea pe tronul României, urmând a fi uns rege al acesteia la 10 mai 1881.
Lumina in fotografie
Tehnici de utilizare a luminii în natura. Pentru ca o imagine să existe, sunt trei elemente pe care un fotograf trebuie să le înţeleagă: lumina, compoziţia şi subiectul. Subiectul unei imagini este direct legat de scopul imaginii. Plasarea subiectului în cadru este critică pentru realizarea unei compoziţii reuşite. Dar lumina este cea care va face sau va desface o fotografie.
Fără lumină, o imagine nu ar putea fi înregistrată pe film. Iar "Fotografie" înseamnă în cele din urmă "a scrie cu lumina"... va puteţi imagina ceva mai sublim?...
Ceea ce am învăţat de-a lungul anilor este că la fiecare imagine se potriveşte o anumită lumină. dacă lumina nu este bună, fotografia nu va fi reuşită. Un subiect excelent, cu o compoziţie bună, văzut într-o lumină plată, cenuşie şi plictisitoare, va duce negreşit la o imagine plată, cenuşie şi plictisitoare. Pe de altă parte, un subiect de zi cu zi, cu o compoziţie decentă, într-o lumină radiantă şi dramatică va duce la o imagine care se va regăsi în fişierul meu de reuşite.
Lumina din fata (in ochi). Este lumina pentru începători, când soarele luminează faţa subiectului peste umărul fotografului, oferind uniformitate. Vă amintiţi de zilele în care un unchi aşeza întreaga familie frumos în plin soare cu lumina în ochi? Şi toţi se strâmbau, deh, este greu să stai cu ochii deschişi, să zâmbeşti şi să dai bine în poză, cu lumina soarelui în ochi...
Umbrele sunt minime, din cauza luminii plate. în lumina aceasta este destul de uşor de lucrat, dar rezultatele nu vor fi prea bune. Nu există adâncime, texturile sunt ca şi inexistente, detaliile sunt şterse.
În fotografia de natură, lumina din faţă îşi are avantajele şi dezavantajele ei, dar pentru un fotograf de peisaj, este de cele mai multe ori un dezastru. Scena nu are nici o dimensiune, nu are dinamism, este ştearsă, ceea ce reprezintă defecte importante pentru dramatismul unei imagini.
Pe de altă parte, mulţi fotografi de animale sălbatice preferă lumina din fata. Deşi nu va produce cel mai impresionant efect, poate, în schimb, prezenta animalul la întreaga lui măreţie, cu toate detaliile. în toata perfecţiunea şi splendoarea lui.
Lumina din faţă poate fi un aliat în câteva alte circumstanţe: fiecare faţetă a subiectului este iluminată, în acest fel oferindu-se o cantitate maximă de informaţie. Spre exemplu, fotografii de arhitectură pot reda toate detaliile unei clădiri.
Lumina din faţă este o bună sursă de exerciţiu pentru fotografii începători. Să obţii expuneri corecte este destul de uşor, căci există puţine umbre sau zone luminate puternic, care să poată păcăli sistemul de măsurare al camerei. Această lumină este în general utilizabilă, dar nu este o idee bună să te bazezi numai pe ea.
Lumina din spate (contre-jour, "in lentila"). Aici intrăm deja în alte chestiuni... Cu lumina din spate se pot obţine rezultate cât se poate de dramatice. Forma se poate reda ca umbra sau înconjurată de o corolă luminoasă. Acest tip de lumină poate da rezultate excepţionale. Perfect, şi atunci de ce să nu utilizezi lumina din spate tot timpul? în principal, pentru că este greu de stăpânit. Trebuie să te descurci înconjurat de probleme de tip flare, expunere dificilă, contrast crescut...
Cea mai bună metodă de a trata lumina din spate este de a folosi un spotmetru. dacă aparatul de fotografiat pe care îl foloseşti nu are aşa ceva, trebuie să te apropii şi să faci o citire a luminii în zona cea mai critică, pe care să o foloseşti mai apoi ca valoare a expunerii, cu sau fără corecţie, după cum doreşti să exprimi subiectul...
Ce banal! Ce simplu este! Unde sunt problemele majore de care spuneai? - veţi întreba. Mda, dar acum că ai expunerea corectă pentru subiect, fundalul este probabil complet şters... Subiectul tău arată perfect, dar din tot restul imaginii nu se vede nimic, totul este alb şi indescifrabil... dacă lucrezi pe negativ color, se poate realiza o printare cu mascare şi alte trucuri fotografice, iar ceva din detaliile din fundal pot fi recuperate. dacă foloseşti dia, problema este mult mai distrugătoare, din cauza plajei de expunere mult mai redusă. Filmele dia acceptă o plajă de contrast mult mai mică. Greşelile de expunere costă şi, de obicei, nu pot fi recuperate.
Eh, dar nu trebuie să disperi. Există soluţii... Cel mai simplu este să te apropii de subiect, să elimini cât mai mult din fundal din imagine. dacă poţi muta subiectul, pune-l într-o zona în care fundalul distrage cât mai puţin atenţia. De exemplu, fundalurile mai închise la culoare sau cele care pot fi scoase din focus merg destul de bine.
Pentru un rezultat mai “PRO” (-fesional), se poate folosi un reflector. în afară de efectul asupra subiectului, trebuie luat în calcul şi efectul asupra imaginii tale: oricine te vede cu reflectoarele, va zice: “e clar că ăsta este profesionist, jos căciula...”. Reflectoarele (suprafeţe reflectorizante colorate în general în alb - pentru o lumina mai blândă, argintiu - pentru o lumina mai dură, sau auriu - pentru o lumină mai caldă) nu fac decât să redirecţioneze lumina soarelui (sau lumina principală) spre subiect. în acest fel simplu, cu mai multă lumină pe subiect, va fi mai uşor de echilibrat imaginea, păstrându-se în acelaşi timp dinamismul luminii din spate.
Flash-ul Fill-in poate de asemenea da o nuanţă profesională imaginii. în zilele noastre, când până şi aparatele “point-and-shoot” beneficiază de posibilitatea de fill-in, această modalitate este uşor de folosit şi dă rezultate foarte bune. Dar şi aici există ceva probleme. Lumina directă de la flash este destul de dură. Dar se poate utiliza un reflector de dimensiuni mai mici pentru flash... Indiferent de modificare, cu TTL vei avea lumina corectă necesara unei expuneri bune.
O alta problema: flare. Adică cerculeţele sau hexagoanele luminoase care apar pe imagine atunci când fotografiezi cu sursa de lumină în faţă (geometria flare-ului este dată de forma diafragmei). Plus pierderea contrastului în imagine. Uneori este interesant, dar nu prea des. Aşa că este o idee bună să blochezi lumina directă în lentilă, fie cu un parasolar, fie cu mâna, fie cu altceva.
Se poate fotografia mai orişice cu lumina din spate. Dar de un dramatism special sunt siluetele. Este simplu, măsoară lumina de pe fundal şi expune pentru valoarea obţinută.
Lumina laterala. Accentuează tridimensionalitatea subiectului: forma, textura, umbre, toate devin mai evidente. Apar culmi şi vai de lumină şi umbră. Adâncimea subiectului creşte prin alternarea acestor mici zone de contrast.
Dacă foloseşti soarele ca sursă principală de lumină laterală, trebuie să fotografiezi fie la apus, fie la răsărit. în studio, în schimb, este la latitudinea ta cum poziţionezi luminile şi subiectul.
Lumina laterală poate fi folosită pentru a separa un subiect de fundal. Acest truc poate face dintr-o imagine de duzină o fotografie câştigătoare.
Lumina blândă (soft). Este nondirecţională şi produce un efect de învăluire a subiectului. Nu există lumini şi umbre prea puternice, aşa că nu se pierd detalii. în exterior, această lumină caracterizează zilele luminoase, dar cu cer acoperit, sau zonele cu umbră uniformă. în interior, acelaşi efect poate fi obţinut cu ajutorul unei cutii de lumină, a unei umbrele, sau prin reflectarea luminii pe un tavan sau perete/panou alb.
Florile şi oamenii sunt două subiecte care sunt favorizate de lumina blândă. Umbrele urâte de sub nas şi ochi sunt ca şi inexistente. Pentru flori, toate detaliile pot fi redate cu rezultate excelente în lumina blândă din zilele noroase. în lumina soarelui, contrastul este de obicei prea mare ca să poată fi redat corect de peliculă, iar un flash ar da destul de multa lumină brutală.
In studio, pentru portrete, fotografii copiază condiţiile cu lumină blândă, care te ajută mult la expunere şi nu accentuează ridurile şi liniile.
Concluzie. În funcţie de subiect, trebuie învăţat cum să utilizezi lumina pentru a obţine rezultatele pe care le doreşti.
Şi mai ales, trebuie să poţi recunoaşte acele situaţii cu totul speciale, care oferă ceva extraordinar. Pentru mine, acestea vor fi întotdeauna asociate cu lumina portocalie reflectată de pereţii lui Navajo Canyon. Aproape că puteai atinge lumina...
FRIPTURA DE PESTE
Ingrediente
Mod de preparare
Logistica - probleme sfaturi
Probleme posibile:
l problemele care pot sa apara tin in general de calitatea echipei: absente, bautura, lucrul
de mantuiala, furturi, reparatii, carpeli, accidente.
l nu ignorati aceste probleme !Luati atitudine si concediati cand este nevoie!
l aveti grija insa sa nu blocati activitatea pe santier - concediati in momentul in care
sunteti sigur ca aveti cu cine sa inlocuiti persoana disponibilizata sau ca nu blocati
activitatea altor muncitori prin plecarea unuia !!
l daca veti lucra cu o firma autorizata, preintampinati aceste probleme fixand clauze
contractuale, ca de exemplu:
¡ furturile sa se impute echipei sau persoanei respective in cazul in care este
identificata;
¡ stricaciunile, risipa de materiale sa se impute dirigintelui de santier;
¡ nerespectarea termenului sa se sanctioneze prin penalizari;
¡ defectele de calitate sa se sanctioneze prin penalizare si sa se refaca lucrarea pe
banii celui care a gresit;
¡ asigurati-va ca firma respective are
¡ un responsabil cu protectia muncii care: intocmeste fise de instructaj,
face instructajul la zi pentru fiecare membru al echipei pe specialitati si
acorda amenzile pentru nerespectarea normelor in baza Legii 90/1996 -
Legea privind normele de protectie a muncii. Cel mai indicat material
didactic sunt ,,Normele generale de protectie a muncii", editia 2000
¡ si un responsabil cu prevenirea si stingerea incendiilor care: instruieste
echipa referitor la masurile PSI - prevenirea si stingerea incendiilor si
acorda amenzile pentru nerespectare, conform '•'normativului C300/1994
-Prevenirea si stingerea incendiilor pentru lucrarile in executie.
¡ Responsabilitatile pentru protectia muncii si paza contra incendiilor pot fi
atribuite si unei singure persoane.
l Responsabil pentru calitatea lucrarii sa fie dirigintele de santier
Sfaturi utile
l verificati lucrarile la anumite intervale;
l platiti lucrarile esalonat, in functie de cantitate si calitate, cu alte cuvinte,cantitate
bine executata.
logistica
BUDINCA CU CIUPERCI
Ingrediente
Mod de preparare
Despre fazani
1. INTRODUCERE
În ultimele 2-3 secole, ca urmare a extinderii relaţiilor comerciale, în multe ţări au fost introduse cele mai diferite specii de fazani. Drept rezultat al împerecherii fazanului sălbatic cu alte specii de fazani s-a obţinut aşa numitul fazan de vânătoare, care cunoaşte o largă răspândire. Familia fazanilor este împărţită în 9 rase şi mai multe specii, dintre care cea mai cunoscută este fazanul sălbatic.
A. Fazanii de vânătoare
1. Fazanul comun de vânătoare (Phasianus cochicus colchicus). Are culoare a penajului albăstrui – verzui, cu luciu metalic pe gât şi pe cap, ruginie metalică pe cap şi roşie – brună pe restul capului, cu pete aurii sau negre – albăstrui pe abdomen. Coada are culoarea galben – castanie cu dungi subţiri de culoare neagră, transversale pe axa longitudinală.
Femela are conformaţia mai mică, mai fină şi coada mult mai scurtă decât masculul, cu penajul de un colorit mai şters, brun – gălbui deschis, asemănător cu culoarea frunzelor uscate de toamnă, în care-şi face cuibul.
Greutatea corporală la femelă este 600-900g, iar masculul iar la mascul între 1-1,5 kg. Lungimea corporală la mascul poate ajunge la 80-85cm, din care coada reprezintă 30-35cm. Ciocul la fazan este asemănător cu cel al găinilor, potrivit de lung şi uşor curbat. Faşa este lipsită de penaj, de culoare roşie, care în perioada împerecherii capătă o nuanţă aprinsă. Deasupra urechilor prezintă un smoc de pene orientate cu vârful spre în jos. Trunchiul este potrivit de lung, îngust şi strâmt, cu pieptul bine dezvoltat. Coada este formată din 18 pene, aripile sunt puternice, ier picioarele sunt subţiri şi lungi cu 4 degete, prevăzute cu pinteni.
2. Fazanul negru (Phasianus cochicus varietas tenebrotus) reprezintă o varietate comună de fazan de vânătoare, formată în Anglia în jurul anilor 1940-1950. coloritul general al corpului este verde închis la mascul şi aproape negru la femelă. Acest fazan are o talie şi greutate mică, un zbor mai rapid decât fazanul comun şi o producţie de ouă mai mare.
3. Fazanul verde (Phasianus cochicus verzicolor). Este originar din Arhipelagul Nipon. Este unul din fazanii cu talia cea mai mică, caracterizat de un penaj foarte frumos colorat şi un zbor foarte rapid. Masculul are capul de culoare verde închis, gâtul verde cu nuanţe albastru-roşcate, spinarea pe partea anterioară este de o culoare verde închisă şi pe cea posterioară cenuşiu-albăstruie, iar pieptul este verde cu nuanţe metalic-bronzat. Abdomenul este brun închis, cu laturile cenuşii-castanii. Coada este verde, cu cele 18 rectrice barate cu linii transversale subţiri, negre – castanii. Femelele au un penaj de culoare mai închisă şi uniformă pe tot corpul.
4. Fazanul mongol (Phasianus cochicus mongolicus). Spre deosebire de fazanii anteriori, are pe gât un inel de culoare albă, numai la masculi. Acest inele este întrerupt pe faţa anterioară a gâtului. Culoarea penajului este verde închisă, cu nuanţe metalice pe cap şi pe gât. Pe piept are culoarea brun-roşcată cu reflexe roşii-aurii, iar spinarea este de culoare închisă, brun-castanie, cu luciu roşiatic pe penele cozii. Femela are o culoare deschisa, uniformă. Caracteristica acestei rase este monogamia. Femelele încep ouatul timpuriu, au o producţie mai mare de ouă, iar puii sunt caracterizaţi printr-o viteză mare de creştere (caracter important pentru creşterea acestei specii în captivitate).
5. Fazanul chinezesc gulerat (Phasianus cochicus torquatus). Are în jurul gâtului un inel de culoare albă închisă complet, întrerupt uneori în partea posterioară, dar niciodată anterior. Culoarea penelor este brun-gălbuie, cu nuanţe verzi pe cap, galben-portocaliu pe umeri şi părţile laterale ale trunchiului verde pe partea posterioară a spatelui, brun-roşcat cu nuanţe aurii pe piept şi gri-albăstrui pe rectricele codale. La femele, coloritul are un fond general mai deschis roşcat, nuanţe mai închise pe spinare
6. Fazanul de Formoza (Phasianus cochicus formosanus), are o talie mai mică decât fazanul chinezesc, cu care se aseamănă la culoare. Nuanţele coloritului la mascul sunt mai deschise cu precădere pe flancuri şi porţiunea anterioară a spinării. La femele, nuanţele de culoare sunt mai închise pe spinare decât la masculi.
Cea mai mare importanţă pentru fazanul de vânătoare din România o prezintă produsul de hibridare realizat la fazaneria de la Pădurea Verde, de la marginea Timişoarei, între masculul de fazan comun şi femela de fazan auriu, care se asemănă mai mult cu fazanul de vânătoare, dar cu greutate corporală mai mare, de peste 2 kg, cu rezistenţă organică deosebită şi adaptabilitate crescută.
B. FAZANUL DE DECOR
1. Fazanul auriu (Chrysolophus pictus). Este fazanul cu talia cea mai mică, dar în schimb şi cel mai frumos. Masculul prezintă pe cap şi gât o formaţiune de pene sub forma unui moţ, prelungit pe partea postero-inferioară a gâtului, sub formă de glugă. Culoarea penajului este foarte variată la mascul (cu un amestec de roşu aprins, albastru şi castaniu) şi foarte simplă la femelă, de culoare brună.
2. Fazanul argintiu (Genaeus nycthemerus) are o talie mare, asemănător cu rasele de găini uşoare. Caracteristic acestuia este moţul de culoare neagră, care se continuă pe partea dorsală a gâtului. Spinarea şi coada la masculi au o culoare argintie. Femela are colorit uniform, pe toată suprafaţa corpului, de nuanţă brună închisă.
3. Fazanul regal (Symaticus reevesii) este specia de fazan cu cea mai mare talie, cu o lungime totală a corpului la masculi de peste 2m, din care coada reprezintă până la 1,5m. culoarea capului, ca şi a gulerului-inel de pe gât este albă, restul corpului fiind galben împestriţat cu negru. Penele rectrice au culoare deschisă, barate cu dungi subţiri negre şi brune. Este o specie de fazani bine adaptată condiţiilor din Europa.
Diferenţierea dintre mascul şi femelă este foarte pronunţată la fazanul sălbatic. Masculul este de culoare verde sau albastru închis, penajul capului având tente metalice strălucitoare, cu smocuri ridicate bine pronunţate, penele capului fiind asemănătoare unor corniţe. Pieptul are culoarea roşiatică a cuprului, cu o strălucire înspre albastru-violet. Partea superioară a spatelui are culoarea roşiatică a cuprului, înspre un roşu auriu iar partea inferioară şi penele exterioare ale aripilor sunt de o culoare ocru deschis. Coloritul femelelor este maroniu deschis, cu nuanţe gri închis în regiunea capului, gâtului şi pe părţile laterale ale pieptului.
Fazanul sălbatic are o lungime totală medie de 85-100cm. Coada are o lungime de 45-50cm şi este compusă din 18 pene ascuţite şi foarte elastice. Femelele depun în medie între 40-45 de ouă, mergând până la maximum de 55 de ouă. Aceşti fazani se cresc uşor în voliere , care sunt nişte cuşti de dimensiuni mari, confecţionate din plase de sârmă. Masculii cântăresc între 1,3kg şi 1,5kg iar femelele în jur de 1kg.
2. PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE
Fazanul este o pasăre mobilă, de zi, care-şi caută hrana în mediul înconjurător. Principala sa hrană este de origine vegetală sau animală, raport care se modifică în funcţie de condiţiile meteorologice şi de anotimpurile anului. Se hrăneşte cu diferite seminţe ale unor plante de câmp, culturi de cereale, cu fructe mărunte sau cu seminţe ale acestora, cu sâmburi (folosiţi în locul pietricelelor pentru digestie mecanică), cu frunze, tulpini sau tuberculi, provenite de la tot felul de plante. Atunci când există un strat mai gros de zăpadă, fazanii se mulţumesc şi cu rămurele mai subţiri ale unor foioase. Distruge mulţi dăunători ai culturilor de cereale – larve, gândaci, omizi, fluturi, gândacul de Colorado. Consumă, de asemenea, şi şoareci de câmp sau alte mici rozătoare. În timp ce îşi caută hrana, fazanul scurmă doar la suprafaţă şi nu produce nici un fel de pagube culturilor agricole.
Potrivit unor studii, hrana fazanului se împarte astfel: 42% seminţe de la tot felul de buruieni şi plante, 23% insecte dăunătoare, 11% şoareci, melci, mici rozătoare, 2-3% seminţe ale unor culturi agricole.
Odată cu venirea toamnei, păsările formează stoluri,, masculii şi femelele trăind separat. Păsările încep să se hrănească sănătos şi să acumuleze o importantă cantitate de grăsimi sub piele (8-10mm) şi pe organele interne, pe care le vor folosi drept sursă de energie pe timpul iernii. Fazanii sunt păsări poligame. Masculii îşi aleg un loc înalt de pe teritoriul lor şi încep să cânte până atrag 4-6 femele, care încep să construiască cuibarul.
Femelele îşi fac cuiburile în tufişuri, mărăcini şi alte locuri greu accesibile. Cuibarul este reprezentat de o groapă adâncă de 3-5 cm şi lată de cel mult 15 cm, care este acoperită cu iarbă uscată şi puţin puf. Este posibil ca unele femele tinere să ouă, la început direct pe pământ. Femelele depun ouă, în funcţie de condiţiile climaterice ale zonei, de la sfârşitul lui aprilie, până la începutul lunii mai. În condiţiile creşterii intensive, depunerea ouălor începe la jumătatea lunii mai şi durează o lună de zile. În mediul lor natural, făzăniţele produc 8-18 ouă, cu o greutate medie de 32g, cu dimensiuni de 34-45 x 36-47 mm. În cazul creşterii intensive, de la o femelă care depune ouă se pot obţine 45-65 ouă. Ouăle se clocesc, în medie, într-un interval de 24 de zile. Puii de fazan cresc foarte repede, la vârsta de 2 săptămâni ajungând la 350-390g, atunci când sunt bine hrăniţi.
2.1 Manipularea fazanilor
Fazanii trebuie prinşi şi transportaţi cu atenţie. Transportul se face în lădiţe sau coşuri cu dimensiuni de 60-80 x 30-35 x 30 cm. Partea din faţă este acoperită cu un gard de sârmă. Capacul trebuie căptuşit cu pânză groasă de cânepă, pentru a se evita o eventuală rănire a păsărilor. Pe pereţii exteriori se practică orificii cu un diametru de 2 cm pentru a permite accesul aerului curat.
În timpul transportului, fazanii sunt hrăniţi cu porumb sau orz măcinat, aruncat pe podea. Pe peretele din faţă al gardului se leagă o adăpătoare şi se pun cofraje suculente şi iarbă verde.
- FERMA DE FAZANI
4.1 Modele de ferme de fazani
Datorită faptului că fazanul nu a fost domesticit, creşterea lui în captivitate prezintă anumite particularităţi, aşa că sensul de extensiv, semintensiv şi intensiv este cu totul altul decât cel cunoscut la păsările domestice de fermă.
Comportamentul crescătorului de fazani trebuie să fie unul special, faţă de orice specie sălbatică, să evite stresul de orice fel, care poate avea efecte dăunătoare nebănuite, atunci când comportamentul faţă de această specie este brutal, fără menajamente şi precauţii deosebite.
Pentru crearea unor ferme de creştere a fazanilor trebuie ales un loc liniştit, ferit de vânt, bătut de soare, unde iarba se usucă uşor.
Crescătoria de fazani poate fi construită din cărămizi, scânduri sau din pereţi de beton. Fazanii maturi sau aflaţi în creştere pot fi crescuţi, în perioada neproductivă, în crescătorii comune. De obicei, acestea sunt reprezentate de un şopron sau streaşină, înconjurată din 3 părţi şi vând o comunicare directă cu o volieră. Voliera se construieşte din plasă de sârmă, cu înălţimea de 2-2,5m, marginea de sus trebuind să fie răsfrântă spre interior, pentru a se preveni evadarea păsărilor. Ochiurile plasei pot să aibă dimensiuni de la 2x2cm pe o înălţime de 1m, iar peste această înălţime se poate folosi o plasă cu ochiurile de 4x4cm. În acest fel, păsările sunt apărate de animalele de pradă şi alţi dăunători. Acoperişul volierei poate să fie realizat tot plasă de sârmă, fixată pe stâlpi din lemn sau metal, dispuşi la o distanţă de 4-6m unul de celălalt. Baza construcţiei trebuie să fie din beton, cu o adâncime pe perimetru de până la 80 de cm, pentru a nu se permite rozătoarelor sau altor animale de pradă să treacă pe sub plasa de sârmă. Unii crescători de fazani preferă să folosească în locul plasei metalice, ca plasă de acoperire, o plasă din material sintetic, deoarece în cazul creşterii unei rase mai bătăioase, atunci când se încaieră, păsările zboară pe verticală şi se pot răni.
În perioadele cu vreme mai nefavorabilă, mai ales iarna, fazanii se adăpostesc sub streaşină. În aceste voliere comune, fazanii sunt adăpostiţi, de obicei, pe timpul iernii până la începutul sezonului de împerechere. Dacă se realizează construcţii mai uşoare, pentru a se evita pătrunderea frigului, este recomandabil ca pe lângă pereţii volierei, în afara împrejmuirii, să fie aşezate baloturi de paie sau rogojini care protejează de frig şi vânt.
Odată cu apropierea anotimpului de înmulţire, fazanii sunt aşezaţi în voliere mai mici, aşa numitele cuşti pentru cuibul de ouă. Pentru o familie de fazani este necesară o cuşcă cu suprafaţa de 4-6m2 (2x2 sau 2x3m), iar pentru fazanii cu coada mare este necesar ca această suprafaţă să fie ceva mai mare (4x4 până la 5x6m). O parte din volieră se acoperă cu o folie de plastic sau cu rogojini, care o păzesc de vânturi puternice şi de soare.
Masculii sunt foarte agresivi şi iritabili şi se lovesc cu ciocul prin gardul de sârmă. Iată de ce volierele se acoperă, suplimentar, cu un înveliş opac (din plastic, tablă, PFL, rogojină) la o înălţime de 45-50 cm de la sol. În cazul volierei permanente este preferabil ca aceasta să aibă podele mai calde, din cărămidă sau asfalt, acoperite cu 4-5cm de nisip. Trebuie evitată podeaua din pământ sau lut deoarece poate o fi o sursă de infestare cu paraziţi, bacterii, mucegaiuri. În plus în timpul iernii sau după ploaie se transformă în noroi iar păsările capătă o înfăţişare neatrăgătoare.
Atunci când sunt crescute rase de fazani iubitori de căldură şi când există şi condiţii climaterice mai uscate, lângă volieră se ataşează un coteţ de păsări. Pentru fiecare pasăre se alocă 2-3m2 din suprafaţă. Dacă se ia în considerare natura sălbatică a fazanului, este de dorit ca condiţiile din volieră să se apropie , cât se poate de mult, de cele din mediul natural. Legătura cu lumea vegetală trebuie să fie extinsă la maximum. În fermele mari, terenul este cultivat cu plante, precum lucerna, trifoi, rapiţă, eventual se pot planta şi arbuşti şi copăcei, care să satisfacă instinctul fazanilor de a se ascunde, pe de o parte, iar pe de alta, mărind valoarea decorativă a volierelor: molizi, gutui sălbatic, pin negru, păducel, stejar, salcâm.
Volierelor trebuie de asemenea să fie împodobite cu ramuri uscate de copaci, bolovani, trunchiuri de copaci, care să le dea animalelor iluzia mediului lor natural.
În unele crescătorii se fac nişte voliere uşoare şi mobile, care se mută periodic, o dată la 2-3 zile, dintr-un loc în altul. Acestea constau dintr-un cadru realizat din scânduri peste care se întinde o plasă de sârmă. Se dispun la 10-15m una de alta, în formă de tablă de şah, pe un teren cu o vegetaţie bogată.
În fermele mari pentru creşterea fazanilor, cuştile pentru depunerea ouălor se dispun pe câteva rânduri, cu un coridor de lucru între ele. Sub streaşină se pune un cuibar pentru depunerea ouălor însă este posibil ca femela să nu-l agreeze şi să-şi facă alt cuib pe pământ sau în arbuşti. Pentru a da posibilitatea păsărilor de a dormi la înălţime de sol, în cuşcă se pun nişte putini de circa 1m înălţime. În cuşcă se mai pun adăpătoare, un jgheab pentru mâncare, o troacă pentru nisip şi alte substanţe minerale, precum şi o lădiţă cu nisip amestecat cu cenuşă, pentru spălare.
În fermele pentru vânătoare, care dispun de terenuri întinse, pe o suprafaţă de 20 m2 se instalează 10 fazani adulţi sau 15 fazani aflaţi în creştere.
4.2 Creşterea naturală (sistemul de creştere extensiv)
În acest sistem, ecloziunea se face în mod natural, cu cloşti(găini), cu ouă procurate de la făzănării organizate sau ouă recoltate din terenurile de vânătoare, din cuiburile periclitate. Puii, după ecloziune, se cresc în mod natural, cu ajutorul cloştii adoptive, până la vârsta de 60-90 de yil, când sunt părăsiţi de cloşti.
Sistemul de creştere cu cloşcă captivă înlătură neajunsurile creşterii cu cloşti în libertate. În acest sistem, cloşca este închisă într-o cuşcă (cutie de creştere), având dimensiuni de 70x70cm pentru găina cloşcă.
Cutia de creştere este un miniadăpost, închisă complet pe 3 laturi şi acoperită, latura a 4-a (faţada) este prevăzută cu stinghii, în poziţii verticale, la distanţă, astfel încât să nu permită ieşirea puilor, astfel că joacă rolul unei „crescătoare artificiale”, care prin cloşcă asigură căldura necesară puilor în primele zile de viaţă şi în continuare, până ce puii părăsesc cloşca.
Hrana pentru cloşcă se administrează în faţa laturii prevăzute cu gratii, în imediata apropiere a acesteia, aşa fel încât cloşca să ajungă cu uşurinţă să consume hrana.
Cutiile de creştere se pot amplasa pe terenuri cu vegetaţie bogată şi valoroasă (lucerniere sau trifoişti cu talie foarte mică – cosite frecvent), care se mută dintr-un loc în altul, la intervale de câteva zile.
În jurul cuştilor se amenajează volierele din plasă, cu ochiuri foarte mici (ceva mai mici de 2x2cm), care să nu permită puilor să iasă şi să-i ferească, în acelaşi timp, de anumite răpitoare.
Terenul de amplasare a cuştilor este bine să fie pe sole cultivate cu plante care atrag insectele (recomandabil lucerniere sau trifoişti). Locurile alese pot în pădure, în poieni sau în imediata apropiere a pădurilor, sau în câmp, sub unii arbori care să asigure umbra necesară.
Cu o săptămână înainte de amplasarea cuştilor în câmp, lucernierele vor fi cosite în fâşii paralele, late de 3-4m, despărţite una de alta de zone de 15-20m, astfel încât puii să găsească frunze verzi, crude şi insecte, dar să se şi ascundă în vegetaţia mică (lucernă sau alte plante).
Pe măsură ce vegetaţia creşte, aceasta va fi cosită, în timpul nopţii, când puii sunt închişi, astfel asigurând puilor, permanent, hrană naturală (plante verzi, fragede şi insecte) de bună calitate.
Cutiile de creştere se amplasează pe pajişti, în rânduri paralele, la 25-30m una de alta.
Cutiile pot avea pardoseala din plasă de sârmă cu ochiuri foarte mici, iar în zonele cu precipitaţii foarte abundente, pardoseala poate fi construită din carton asfaltat, iar cutia va fi aşezată pe un strat de nisip, uşor mai ridicat (5-7cm).
Pe o “pajişte de creştere” se grupează, pe cât posibil, pui din serii apropiate de ecloziune (naturală sau cu cloşti).
Pe primele 2-3 zile de viaţă, puii sunt ţinuţi închişi în cuşti de creştere sau într-o îngrădire de plasă mică, de câţiva mp, până ce învaţă să vină la chemarea cloştii. În aceste 2-3 zile hrana puilor se administrează lângă cloşcă, care va chema puii la mâncare. Din a 4-a zi puii sunt lăsaţi să caute şi ei hrana, fiind chemaţi pentru consumul tainului de hrană de către îngrijitor. Practic, lăsarea puilor liberi în pădure şi sălbăticirea acestora se fac la vârste variind de la 60 la 90 de zile, în situaţia în care fazanii se cresc pentru popularea fondurilor de vânătoare.
4.3 Creşterea în captivitatea a fazanilor (sistemul semiintensiv)
Se practică în voliere de ouat, împărţite în compartimente cu suprafaţa de 18-20mp pentru fiecare familie formată dintr-un mascul şi 6 femele.
De asemenea. Pot fi folosite “volierele de grădină”, pentru loturi de 25 de fazani la 100 făzăniţe (raport 1:4), cu suprafeţe de 500-700 mp. Ouăle obţinute de la făzăniţe pot fi incubate natural (cu cloşti) şi puii se cresc cu cloşti captive. În cazul în care creşterea se face pentru popularea fondurilor de vânătoare, puii obţinuţi se vor elibera la 60-90 de zile în pădure, odată cu fazanii adulţi, dacă fazaneria îşi lasă puii să se obişnuiască cu acestea. Puii vor fi chemaţi de îngrijitor prin fluierături scurte, permanent cu aceeaşi melodie. Seara, pentru culcare, îngrijitorul va închide puii să fie cât mai egal repartizaţi în fiecare din cutii.
În momentul în care se observă că numărul de insecte pe o anumită parcelă se reduce, cutiile de creştere, cu cloşti şi pui, se mută pe o altă parcelă.
Treptat, pe măsură ce puii devin mai independenţi de cloşti, şi încep şă doarmă pe crengile unor copaci sau arbuşti (în interiorul volierei), se reduce numărul de cloşti, cutiile de creştere rămânând însă pe loc (ca locuri de refugiu şi adăpost), iar hrana se administrează ca şi până atunci, în apropierea acestora. După ce se îndepărtează cloştile în totalitate, hrana se depune în apropierea cărărilor spre pădure sau chiar în pădure.
4.4 Creşterea intensivă a fazanilor
Se practică folosind sistemul de creştere pe toată durata vieţii economice a fazanilor. În acest sistem, fazanii sunt crescuţi toată viaţa închişi în voliere, hale adăposturi pentru ouat şi pentru iernat. Puii se obţin prin clocit sau prin incubaţie artificială, putând fi crescuţi natural sau artificial.
Puii pot căpăta destinaţii diferite, cei obţinuţi din loturile de elită se cresc până la maturitate pentru împrospătarea efectivului matcă destinat producţiei. Altă categorie de pui pot fi crescuţi pentru producerea de carne sau pentru repopularea fondurilor de vânătoare. Popularea fondurilor de vânătoare se face la vârsta de 90 de zile a puilor.
Producţia de ouă a făzăniţelor sălbatice nu depăşeşte 25-30 de ouă, în timp ce femelele selecţionate pot realiza producţii de 65-80 de ouă/cap/sezon de ouat.
- REPRODUCŢIA LA FAZANI
Fazanii selectaţi pentru reproducere, se vor alege de regulă, din tineretul de sub 1 an, ecluzionat înainte de 15 mai. Selecţia se face în luna septembrie-octombrie. Se vor reţine numai exemplarele în perfectă stare de sănătate, bine conformate, cu pieptul cărnos, penaj complet, inclusiv coada, ochi limpezi şi ageri, colorit vineţiu, picioare netede, fără solzi, masculii de minim 1,5 kg, femelele de 0,9 kg.
La femele se aplică ochelari din plastic special confecţionaţi.
Recoltarea, transportul, depozitarea şi păstrarea ouălor de fazan se fac în mod asemănător cu cele ale ouălor destinate incubaţiei fiind de 5-7 zile. Ouălor de 8-15 zile pot fi folosite pentru incubaţie, dar procentul de ecloziune obţinut va fi mai mic cu 8-15%. Ouăle peste 15 zile vechime, dau rezultate slabe de ecloziune.
Incubaţia ouălor se face în 2 sisteme:
- natural (cu cloşti – găini);
- artificial, în staţii de incubaţie specializate.
Incubaţia naturală – cu cloşti (găini) – se face în cutii – cuibare pentru clocit, aşezate în linie, în hale, pe marginea adăpostului opus faţadei. În unele ferme se foloseşte incubaţia naturală amplasând cuibarele cu cloşti pe un teren împrejmuit, care trebuie să fie mai ridicat, cu un sol permeabil, care să permită scurgerea facilă a apei, ferit de vânturi, să fie acoperit pentru asigurarea protecţiei de ploi şi a umbrei necesare pe timpul foarte călduros şi însorit. Volierele de clocit trebuie să fie amplasate departe de sate, în zone liniştite, departe de drumuri intens circulate, căi ferate.
Înainte de a începe incubaţie se verifică integritatea cutiilor – cuibare pentru clocit, cele deteriorate se repară, toate sunt dezinfectate şi dezinsectate în sodă caustică 3%.
Asigurarea numărului de cloşti – găini trebuie să aibă în vedere procurarea unui număr suficient de cloşti care să ecluzioneze pe o durată de timp apropiată (un interval de 2-4 zile), ţinând seama de faptul că producţia de ouă de fazan se realizează în procent de 60-65% în luna mai. Toate aceste deziderate trebuie să conducă la obţinerea de loturi cât mai mari, compacte şi de vârste apropiate.
O cloşcă poate acoperi 18-22 ouă de fazan. Îngrijirea cloştilor se face asemănător ecluzionării altor specii de păsări. Procentul de ecloziune în cazul clocitului natural variază între 60-75%. Durata medie de ecloziune pentru ouăle de fazan este de 24 de zile, în limite de 23-35 de zile.
Incubaţia artificială se realizează cu rezultate foarte bune, folosind ouă de calitate foarte bună (vezi clocitul natural), în incubatoare de diferite tipuri şi mărci, asupra cărora nu insistăm. Rezultatele obţinute în incubaţia artificială pot conduce la realizarea unui procent de ecloziune de 70-75%. După naşterea puilor, procentul celor care vor atinge vârsta de 8 săptămâni se situează între 60 şi 90%. În medie, din 100 de ouă puse la clocit vor rezulta 57 de adulţi.
Dacă se încrucişează subiecţi din specii diferite, se obţin urmaşi hibrizi. Dacă se încrucişează subiecţi din aceeaşi specie, dar cu caracteristici diferite, urmaşii se numesc metişi. Diferenţa majoră dintre cele două procedee constă în faptul că metişii sunt întotdeauna fertili, spre deosebire de hibrizi, care sunt adesea sterili.
Pentru a realiza o hibridare de succes, se va avea în vedere alegerea unor exemplare care să prezinte compatibilităţi (să fie măcar din aceeaşi familie). Cu cât diferenţele dintre păsări sunt mai mari, cu atât şansele de reuşită sunt mai mici. În afara diferenţelor morfologice, există numeroşi alţi factori ce îngreunează acest proces: diferenţe de alimentaţie, de obiceiuri, de perioadă de reproducere.
Hibridarea artificială efectuată în laborator oferă o paletă largă de posibilităţi, obţinându-se, de exemplu, rase rezistente la temperaturi scăzute sau la anumite boli. În cazul creşterii fazanilor, hibridarea nu reprezintă o prioritate, preferându-se conservarea raselor pure. Se practică în special în cazul raselor de fazani ornamentali, chiar şi cu specii analoge cum ar fi cocoşi de munte sau găini pitice.
- CREŞTEREA PUILOR DE FAZAN
6.1 Creşterea în condiţii de mici gospodării
Creşterea puilor de fazan în condiţiile oferite de gospodărie nu este grea, în special arunci când ouăle au fost clocite de cloşcă. Cloşca are grijă de ei şi îi păzeşte. În practica de amatori, de multe ori se folosesc cuşti pentru creştere, câteodată cu o lădiţă pentru ecloziune.
Lădiţa pentru ecloziune trebuie să aibă o lungime de 60cm, o lăţime de 50cm, înălţimea posterioară de 50cm şi de 40cm în cea din faţă. Acoperişul cu streaşină este puţin aplecat, mobil parţial sau în totalitate, pentru aerisire. Peretele din faţă are două uşi, care se deschi deasupra jgheabului. Una este din şipci, late de 15-20mm, fixate la o distanţă de 6cm una de alta şi se foloseşte pentru închidere pe timpul zilei. Cealaltă este acoperită cu o plasă deasă. Cu aceasta cuşca este închisă pe timpul nopţii. Lădiţa combinată pentru clocirea ouălor şi creşterea puilor are o lungime de 85cm, o lăţime de 50cm în faţă şi de 40 cm în spate. Se fixează cu nişte şipci groase, de circa 20mm. La o distanţă de 20cm de peretele lateral şi de cel din spate trece un grilaj din nuiele, astfel încât la mijlocul lădiţei să se formeze un spaţiu izolat din 3 părţi, în care se realizează practic clocirea. Nuielele sunt la 7 cm distanţă una de alta. Capacul are dimensiuni de 100x93cm, iar în spate şi pe lateral se formează o streaşină care poate fi înlăturată la nevoie. Partea din faţă se închide cu două uşi – cu un grilaj din 2 şipci pe timpul zilei şi una cu plasă, pe timpul nopţii.
În primele zile după ce puii au ieşit din ouă, dacă vremea este rece şi umedă, se poate închide capacul de noapte, astfel ca puii de fazan să nu poată ieşi afară. Hrana se pune în spaţiul dintre grilaj şi peretele cutiei. După câteva zile , după ce s-a observat că reacţionează la chemarea cloştii, puii de fazan pot fi scoşi afară. Din acest considerent, lădiţa este combinată cu o mică cuşcă în formă de curte, cu dimensiuni de 50x50x200cm. Aceasta se pune deasupra ierbii unde fazanii au posibilitatea de a scurma după insecte şi alt gen de hrană.
Puii de fazan pot fi crescuţi în voliere cu o suprafaţă de 10-20mp. Înăuntru se pune o cuşcă obişnuită din lemn, în care puii de fazan se adăpostesc în caz de vreme urâtă. O găină poate avea grijă de 15-20 de pui, iar o curcă poate avea grijă de un număr de până la 30 de pui de fazan. După ce au atins o vârstă de 20-30 de zile, puii de fazan sunt transferaţi în volierele comune.
Pentru creşterea puilor de fazan se folosesc cuşti mobile, de 3-5 mp, cu o înălţime de 1-1,2 m, care se aşează pe o păşune pregătită anterior.
5.2 Creşterea în captivitate
Modalităţile prezentate anterior sunt caracterizate printr-o serie de pierderi provocate de schimbările meteorologice bruşte, de pierderile provocate de păsările şi animalele de pradă. În fermele moderne de creşterea fazanilor, puii se cresc în 2 sau 3 faze, în funcţie de anotimp şi condiţii. La vârsta cea mai fragedă, aceştia sunt crescuţi în baterii de cuşti pentru păsări, după care sunt crescuţi iniţial, într-un coteţ cu curte şi, ulterior, în voliere.
Bateriile de cuşti sunt cu mai multe etaje. Într-o cuşcă cu dimensiuni de 3000x100x30 cm pot fi adăpostiţi 80-90 de pui, până la împlinirea vârstei de 2 săptămâni. În cazul unor rase mai mari poate fi necesar ca păsările să fie tăiate pe durata creşterii lor. Puii de fazan îşi pot răni picioarele în gardul de sârmă de pe podea, care are dimensiunile găurilor de 6x6 până la 12x12 mm. Prin urmare, în primele 4 zile, podeaua trebuie să fie acoperită cu câteva bucăţi de hârtie, rogojini sau pânză groasă, care sunt îndepărtate treptat.
Temperatura din bateria de cuşti se modifică, conform tabelului:
Vârsta (zile) | Temperatura (°C) |
1-3 | 32 |
4 | 31 |
5 | 30 |
6 | 29 |
7 | 28-27 |
8-14 | 26-25 |
15-17 | 24-22 |
18-21 | 22-20 |
După | 18-20 |
După cea de-a 2-a săptămână de viaţă, grupul este transferat în coteţe acoperite, cu curte pentru plimbare şi păscut. Acestea nu se încălzesc, însă temperatura nu trebuie să scadă sub 18-20°C.
Creşterea pe podea poate fi făcută numai dacă deasupra se asigură un aşternut gros sau se aplică nişte grătare din material plastic. Încălzirea se realizează cu ajutorul unor eleveuze.
Podeaua este acoperită cu un strat de paie curate sau talaş de cel puţin 7 cm grosime, bine uscat, nemucegăit, bine tasat pentru ca să nu afecteze mersul puilor. În nici-un caz nu trebuie folosite aşchii de lemn, deoarece puii de fazan pot să le înghită în loc de furaj, în aceste condiţii putând să survină chiar şi moartea. În cazul creşterii pe podea, temperatura camerei în timpul zilei, atunci când grupul este în mişcare, se menţine în jurul a 25-28°C, iar noaptea, când dorm, la 32°C.Ăn centrul eleveuzei, trebuie să avem 37-38°C şi la 5 cm deasupra solului. După aceasta, temperatura se micşorează treptat, ca şi în cazul creşterii în cuşti, în funcţie de comportamentul stolului. Temperatura se micşorează prin ridicarea eleveuzei cu 1 cm pe zi, începând cu ziua a 6-a.
Într-o boxă de 4x4 m se introduc 350 de pui. În primele 3-4 zile puii au la dispoziţie un spaţiu mai redus prin limitarea acestuia cu ajutorul unor cercuri de carton sau placaj. În ziua a 2-a se lărgeşte cercul, iar în a 4-a zi se elimină. Colţurile boxei se rotunjesc (se umplu) cu talaş.
Iniţial, pentru 1mp de podea sub nişte eleveuze se instalează până la 25 sau chiar 30 de pui de fazan, al căror număr scade, după a 9-a săptămână de viaţă, la 15-20. În ce-a de-a 7-a zi, în cazul unei vremi însorite, puii pot fi scoşi la plimbare prin curte timp de jumătate de oră, pe urmă progresiv, timp de una, două trei ore. De obicei, după vârsta de 3-4 săptămâni, în caz de vreme urâtă, puii sunt transferaţi în voliere, de suprafaţă de 30-40mp, în care sunt crescuţi aproximativ 100 de pui.
După 6 săptămâni, sunt mutaţi în voliere cu lungimi de zeci de metri. Aici ei pot creşte liber până în momentul în care sunt valorificaţi. Se recomandă ca volierele să aibă aceeaşi lăţime cu boxele, iar lungimea cât mai mare. Se va asigura câte 0,4mp/cap, atunci când sunt mutaţi. În fiecare volieră se vor amenaja scăldători de nisip şi de cenuşă cu un mic adăpost acoperit. În cazul unei vremi nefavorabile, puii vor fi introduşi în boxe sau adăposturi imediat.
Puii se cresc în hale şi volierele aferente până la 40-50 de zile, vârstă de la care suportă relativ uşor capriciile vremii. De la această vârstă, puii sunt introduşi în voliere de stocaj. Acestea au suprafeţe variabile (0,5-1 ha) fiind recomandate menţinerea unor pâlcuri (boschete) alternând cu suprafeţe cultivate cu lucernă, sorg, porumb, floarea soarelui, sfeclă furajeră, cu perioada de vegetaţie diferită, asigurându-se astfel hrana suplimentară precum şi adăpost natural. Densitatea minimă este de 4-5 mp/cap.
În adăposturi se vor construi mici adăposturi cu acoperiş într-o singură pantă sub care se amplasează hrănitoarele şi adăpătoarele (câte una pentru fiecare 100 de pui). La înălţimea de 1m de la sol se vor fixa stinghii de 3-4 m lungime, la 25 cm una de alta (50 de stinghii/ha). Din loc în loc se vor amenaja grămezi de nisip şi cenuşă, minim 3-5 bucăţi de câte 3-5 mp. Se vor asigura cutii cu nisip şi cenuşă în hale, dacă se vor creşte în hale până la sacrificare.
În unul din colţul volierei se amenajează din plasă de sârmă tunelul de prindere în vederea valorificării.
5.3 Creşterea puilor de fazan în puierniţe
Puierniţele pot fi hale – adăpost fixe sau mobile, dotate cu sisteme de încălzire (eleveuze, ca şi pentru puii de găină). În puierniţe, indiferent de tipul de construcţie, densitatea nu trebuie să depăşească 18-22 pui/mp.
Puierniţele mobile (pe roţi), asemănătoare cu cele folosite pentru puii în fostele crescătoare de păsări de tip CAP, din anii ’50-65, se instalează pe câmp, asigurând în jur un padoc demontabil (de 15x30m) cu înălţimea de 2,5m, din plasă de sârmă cu ochiuri de sub 2x2cm dimensiune pe înălţimea de 60cm de la sol şi de 4x4 cm pe înălţimea de la 60cm până la restul înălţimii. Sârma trebuie bine ancorata de la sol, de preferinţă uşor îngropată pe 5-7cm adâncime, spre a nu permite ieşirea puilor pe dedesubt.
Temperatura optimă în hala puierniţă va fi de 35-36 grade în primele 7 zile de viaţă, scăzând apoi progresiv la 32-27 grade în a 2-a săptămână de viaţă, la 25-22 grade în a 3-a săptămână şi la 21-16 grade în săptămânile 4 şi 5. puii sunt lăsaţi liberi la padocul înierbat, începând cu a 3-a săptămână de viaţă.
După vârsta de 6 săptămâni, puii pot fi lăsaţi afară şi pe timpul nopţii, fiind introduşi în hale numai pe vreme foarte rece.
Pe laturile padocului sau în colţuri se amenajează copertine-umbrare, care să asigure puilor adăpost pe timp neprielnic. De asemenea, se creează locuri cu grămezi de crengi, care să imite tufişurile.
Administrarea hranei se face în puierniţă în primele 14 zile de viaţă, de la 3-5 săptămâni în padocuri, folosind hrănitori (asemănătoare cu cele pentru puii de găină), asigurând un front de furajare de 3cm/cap. adăparea se face fie în adăposturi automate sau semiautomate, fie folosind borcane aşezate cu gura în jos în nişte farfurii de lut.
Borcanele aşezate cu gura în jos sunt umplute cu apă, eliberând masa pe măsură ce aceasta este folosită de către pui. Pentru adăpat trebuie folosite asemenea adăpători care să nu permită udarea pufului de pe corpul puilor, mai ales în primele săptămâni de viaţă.
- PRODUCŢIA DE OUĂ
Cel mai târziu la sfârşitul lui februarie, cuştile pentru depunerea ouălor trebuie pregătite pentru primirea femelelor. În colţuri se pun rămurele de copaci, mărăcini, care pot fi folosite drept ascunzătoare pentru femelele care vor să-şi depună ouăle în locuri ascunse sau întunecoase. Grupele se formează cel mai târziu în prima jumătate a lunii martie, pentru ca păsările să aibă timp să se obişnuiască cu noul adăpost. Dacă nu se cunosc, unii masculi mai agresivi îşi pot răni sau chiar ucide partenerele. Din acest motiv, în primele zile ale convieţuirii, masculul este separat într-o parte a volierei, cu o plasă de sârmă, pentru câteva zile. După ce începe să manifeste o atitudine binevoitoare faţă de femele, peretele despărţitor este înlăturat, însă compartimentul masculului trebuie urmărit cu atenţie timp de încă câteva zile. Riscurile se micşorează dacă în volieră există destule plante vegetale şi locuri de ascuns pentru femele.
Din cea de-a 2-a jumătate a lunii martie încep să se manifeste instinctele sexuale ale fazanilor. Începe perioada de călduri. Masculii devin mai neliniştiţi, se umflu în pene, se învârt în jurul femelelor cu un mers specific, bat din aripi şi emit tot felul de sunete. La scurt timp se manifestă instinctele sexuale şi la femelele depunătoare de ouă. Încrucişarea se realizează, de obicei, la primele ore ale dimineţii. Dacă sunt foarte excitaţi şi le incomodează pe femele, masculii trebuie separaţi, până când se liniştesc.
Spermatozoizii fazanilor sunt foarte rezistenţi şi sunt în stare să fertilizeze câteva ouă.
Înainte de depunerea ouălor, femelele încep să facă mici găuri pentru cuibar. Găurile trebuie să fie lărgite şi în jurul lor se pune iarbă, frunziş sau muşchi. Cuibul poate fi făcut bucăţi de pământ scoase împreună cu iarbă.
În libertate, o femelă poate depune între 16 şi 18 ouă, înainte de a începe clocirea lor. În captivitate, numărul ouălor recoltate de la o singură făzăniţă poate ajunge la 70 de bucăţi de-a lungul a 3 luni: aprilie-iunie. Media este situată în jurul a 55 de ouă/femelă. Se pot recolta ouă şi mai târziu, în luna iulie, dar ele au o fertilitate foarte scăzută.
Ouarea începe după ce vremea se încălzeşte, în mod normal în jur de mijlocul lui aprilie şi se termină, tot de obicei, în prima jumătate a lui iunie. Condiţiile climaterice nefavorabile pot amâna procesul de depunerea ouălor iar cele favorabile îl pot accelera cu 10-15 zile.
La începutul primăverii, în cazul unei răciri bruşte, procesul de depunere a ouălor poate fi încetinit sau oprit, însă după încălzirea vremii, el este reluat. Femelele din rasele mai productive de ouă o dată la 2 zile, în special seara. Ele devin neliniştite, fug haotic în diferite direcţii şi înainte de ouare se îndreaptă spre cuibar. Femelele din rasele de vânătoare ouă uneori dezordonat, acolo unde se găsesc pe moment.
Capacitatea de ouare şi fertilitatea depind de mulţi factori. Pe primul loc se află condiţiile de creştere şi alimentaţia. Pe cel de-al 2-lea loc se află vârsta. Cei mai buni indicatori îi au femelele aflate în al doilea ciclu de ouare. Fertilitatea la unii masculi mai vârstnici este mai mare decât la cei tineri. Puii rezultaţi de la părinţi mai în vârstă au o mai mare vitalitate şi sunt mai rezistenţi la boli.
Există metode de stimulare artificială a producţiei de ouă: femelele sunt închise în cuşti luminate artificial şi natural, succesiv, astfel încât perioada de lumină zilnică să fie de 13 ore, începând cu 1 martie. La rândul lor, masculii trebuie supuşi acestui regim începând cu o lună mai devreme.
La începutul sezonului pentru ouare, fertilitatea este întotdeauna mai mică însă ajunge, după câteva zile, la capacitatea sa maximă. În cazul unei bune îngrijiri şi a unei hrăniri cu produse de origine animalieră, fertilitatea la fazani poate fi de peste 95%, fenomen rar întâlnit la alte rase de păsări de curte. Atunci când nu sunt bine hrăniţi, când nu au suficiente substanţe minerale şi vitamine în tain, este posibil ca unele păsări, în special masculii, să spargă ouăle aflate la clocit. Cojile de ouă care se dau ca adaos de substanţe minerale trebuie să fie bine fărâmiţate. În luna mai fertilitatea ajunge la valoarea maximă, de 98%.
Ouăle fazanilor sunt foarte slabe şi au un înveliş fragil, de aceea trebuie să se umble cu foarte mare atenţie cu ele, în special atunci când păsările sunt crescute în voliere. Ouăle trebuie strânse în mod regulat, de 2-3 ori pe zi, iar în cazul unei vremi ploioase sau foarte calde – mai des. Ouăle adunate se pun în suporturi din carton pentru ouă, curate, cu vârful în jos. Ouăle mai mici sunt învelite în hârtie, pentru a nu se fisura în timpul transportului. Ouăle de fazan se păstrează la fel ca cele de găină. La recoltare se va însemna cu un creion negru, moale, data recoltării şi numărul boxei, pentru a se identifica şi înlocui masculii nefertili.
Ouăle de fazan au culoare verzuie, uniformă, greutatea lor variind între 30-35 de grame. Primele ouă sunt mai mici (32 g în medie), ele crescând de-a lungul perioadei de depunere. Pentru incubaţie, se vor alege ouăle cu o mică strălucire, nu cele mate.
Ouăle adunate sunt marcate prin înscrierea iniţialei rasei şi data ouării. Ouăle trebuie să fie puse în incubatoarele pentru clocit cel mai târziu după 3 zile, deoarece calităţile lor de incubaţie se deteriorează foarte repede. În cazul păstrării ouălor timp de o săptămână, capacitatea lor de clocire se reduce cu 10%, iar în cazul păstrării lor timp de cel mult 10 zile , cu 15-20%. Condiţiile de depozitare sunt 10-13 grade Celsius şi o umiditate de 50-60%. În timpul perioadei de conservare, ouăle vor fi aşezate în poziţie verticală, uşor înclinate, cu partea mai lată în sus. Întoarcerea lor nu este neapărat necesară, important fiind ca durata păstrării să nu depăşească 10 zile.
Unii crescători acordă o importanţă deosebită culorii cochiliei: ouăle mai pigmentate sunt, în general, mai puţin fertile. De asemenea, ei evită incubarea ouălor a căror coajă este rugoasă, care au forme anormale, sau sunt prea mici. Aceste ouă sunt produse de femele la începutul sezonului, şi abia după 4-6 ouări se obţin ouăle cu greutate şi aspect normal.
Dacă nu există suporturi de carton, ouăle pot fi ţinute şi culcate însă trebuie întoarse în fiecare zi la 180 de grade, pentru a-şi păstra capacitatea de clocire. Pentru transportul ouălor se folosesc lădiţe de transport pentru ouă. Mijloacele de transport trebuie să circule cu o viteză mai mică pentru a se evita gropile şi denivelările de pe drum.
7.1 Clocirea ouălor
Ouăle de fazan se clocesc într-un interval de 24-25 de zile, cu excepţia raselor la care perioada de incubaţie este de 27-28 de zile. Înainte de a fi introduse în incubator, ouăle se vor lăsa 24 de ore, după transport, pentru a se „odihni”.
7.1.1 Clocirea artificială
În clocitorile fermelor de fazani se folosesc incubatoare automate universale. Pentru nevoile crescătorilor amatori de păsări se produc diferite sisteme de incubatoare plate, cu o capacitate de 100-1000 de ouă, cu indicatori tehnici foarte buni.
În incubatorul cilindric, ouăle sunt puse în câte 4 serii, la intervale de câte 5 zile. Temperatura se menţine constant la 37,8 grade iar umiditatea relativă la 52-56%. În cazul alimentării cu prima şi cea de-a doua serie, porţile de ventilaţie sunt deschise la jumătate, iar după introducerea şi celei de-a 3-a şi a 4-a serii sau când incubatorul este plin, se deschid în totalitate. Umiditatea relativă se menţine prin vaporizarea apei din tăvi şi prin deschiderea gurilor de ventilaţie.
Ouăle se întorc la fiecare 2-4 ore, până în ziua a 21-a. prima examinare de control se realizează în cea de-a 7-a zi, iar cea de-a 2-a, în a 21-a zi. Timp de 5-6 ore temperatura este ridicată la 39,5 grade, iar umiditatea relativă se menţine la 65-70%. În timpul clocirii, temperatura poate fi mărită până la 40 de grade Celsius.
În ultimele zile ale incubaţiei se intensifică schimbul de proteine al embrionilor iar temperatura lor creşte. Pentru a nu se încălzi prea tare, zilnic, de preferinţă dimineaţa, ouăle sunt stropite cu apă de băut, fiartă şi filtrată, cu o temperatură de 38 grade.
În fiecare dimineaţă, se va lăsa uşa incubatorului deschisă 5 minute, apoi progresiv până la 15 minute după 15 zile.
Incubatoarele plate sunt construite cu diferite sisteme de încălzire. Unele au sisteme de încălzire dispuse deasupra ouălor şi, drept rezultat, ouăle care sunt în zona centrală, în imediata apropiere a acestor sisteme de încălzire, se încălzesc mai mult, în comparaţie cu cele aflate pe margine. Acest inconvenient este înlăturat prin mutarea periodică a ouălor.
Alte incubatoare au sisteme de încălzire a vasului cu apă iar umezit şi încălzit are temperatura necesară în întreaga cameră de clocire. La început este menţinută temperatura de 37,5 grade, iar în ultimele 4 zile ea urcă la 39 grade. Umiditatea relativă a aerului este de 60%, iar în ultimele zile de creştere până la 70-80%. Răcirea se realizează la fel ca în cazul incubatoarelor circulare.
Ouăle din incubatoarele plate se întorc din cea de-a 3-a zi până la ieşirea puilor, la fiecare 8 ore sau de 3 ori pe zi.
Incubatoarele plate cu un volum mai mic reacţionează la temperatura din cameră, care trebuie să fie menţinută la o valoare relativ egală. Camerele în care sunt aşezate trebuie să fie aerisite mai des şi la un interval mai scurt de timp. În incubatoarele mai mici mai lipsesc aparatele pentru măsurarea umidităţii, iar clocirea se controlează prin măsurarea temperaturii aerului în camera de clocire.
După ieşirea din ouă şi uscare, puii de fazani sunt aşezaţi într-o baterie de cuşti. Dacă se foloseşte o lampă cu infraroşii, aceasta se ridică la 40 cm deasupra puilor, iar ulterior la 60 cm.
În cazul creşterii naturale, ouăle se clocesc direct pe pământ, unde se răcoresc şi absorb umiditatea necesară pentru dezvoltarea normală a embrionilor.
Întârzierea ecloziunii se datorează temperaturii scăzute din incubator sau eclozionator, a calităţii scăzute a ouălor (vechi). Dacă temperatura este prea ridicată, ecloziunea întârzie, creşte concentraţia de dioxid de carbon, puii vor avea abdomen mare şi murdari de conţinutul oului.
Ecloziunea prematură este datorată temperaturii prea ridicată în eclozionator. Apar pui de talie mică, cu embrion uscat.
Dacă avem exces de aerisire, rezultând o umiditate scăzută în eclozionator, coaja oului se sfărâmă uşor, membrana devine elastică, de consistenţa cauciucului, şi puiul moare asfixiat.
Dacă avem umiditate prea scăzută în eclozionator coroborată cu ouă vechi sau păstrate incorect, aerisire insuficientă sau supraîncălzirii camerei de ecloziune, exces de umiditate în incubator, puii cresc foarte mari şi nu pot ieşi din ou, murind sufocaţi. Aceasta se mai datorează şi oscilaţiilor de temperatură şi în mod special supraîncălzirii în primei săptămâni a incubatorului, incubaţiei la o temperatură foarte scăzută sau foarte ridicată.
Embrionii mor în ou, datorită excesului de temperatură în incubator în timpul primelor 15 zile, neîntoarcerii ouălor deloc sau neregulat.
Temperatura foarte ridicată în incubator produce hemoragii şi moartea embrionilor în special între a 3-a ţi a 15-a zi de incubaţie. Temperatura prea ridicată în eclozionator în timpul zvântării puilor îi face foarte nervoşi.
7.1.2 Clocirea naturală
Multe rase de fazani nu clocesc ouăle atunci când sunt crescuţi în mediul artificial sau atunci când volierele sunt strâmte. De aceea, crescătorii de fazani preferă să folosească găini sau curci pentru clocirea ouălor de fazani. Sunt preferate găinile care sunt mai liniştite şi nu ciupesc ouăle de fazan. Cloştile trebuie mai întâi deparazitate pentru a se obţine pui sănătoşi şi cu o vitalitate crescută.
Clocirea ouălor de fazan se deosebeşte de clocirea altor păsări de curte. Embrionii se dezvoltă normal numai atunci când au o umiditate suficientă şi solul este răcit. Dacă în cuibar există fân sau paie, care împiedică ouăle să atingă pământul, rezultatele clocirii sunt proaste – fie embrionii mor, fie puii se nasc morţi.
Crescătorii de fazani trebuie să aleagă locul de cuibar într-o poiană cu iarbă, dacă se poate într-o depresiune naturală. Alături de cuibar se pune nişte fân, muşchi sau frunziş, care trebuie să aibă întotdeauna contact cu pământul iar atunci când se usucă, trebuie stropite cu apă rece.
Înainte de a fi pusă pe ouă, cloşca trebuie obişnuită să clocească. Ea este pusă pe nişte ouă încălzite, seara, după ce a fost hrănită şi a băut apă, într-o cameră întunecată, în decurs de două până la trei zile. Dacă ea rămâne aşezată peste aceste ouă, ele trebuie schimbate cu cele de fazan. Sub găinuşe se pun zece ouă, sub găini câte 15 ouă iar sub curci 25 de ouă. Cloştile se ridică în fiecare seară de pe ouă, pentru a fi hrănite cu furaje din cereale. Furajele cu multă apă nu sunt indicate deoarece pot provoca colici şi alte deranjamente ale stomacului. La început, cloştile sunt ridicate de pe ouă pentru o perioadă scurtă – în prima săptămână pentru maxim 10 minute, în cea de-a 2-a săptămână pentru un sfert de oră, iar ultimele zile pentru 20 de minute. Astfel, ouăle se răcoresc iar cloşca se poate hrăni şi adăpa. Unii crescători de fazani consideră că prin atingerea pământului ouăle se răcoresc suficient şi de aceea ridică cloşca de pe cuib o dată la 2 zile. În cea de-a 23-a zi, puii de fazan încep să dea semne de viaţă şi ies din ouă în următoarele 2 zile. Pentru uşurarea ieşirii puilor din ouă, acestea sunt stropite, din cea de-a 18-a zi, cu apă de băut fiartă, care o temperatură de 39-40 grade. După ce puii au ieşit din ouă, cuibul este curăţat de coji iar cloşca şi puii sunt lăsaţi în locul unde vor fi crescuţi.
- HRĂNIREA FAZANILOR
Există mai multe modalităţi practice de hrănire a fazanilor. Unii crescători de fazani consideră că aceste păsări trebuie hrănite cu cât mai multe produse de origine naturală, cu un conţinut de peste 30% în proteine. Alţii preferă o alimentaţie combinată cu diferite amestecuri de furaje, la care se adaugă şi hrană naturală, de origine animalieră. În unele ferme se folosesc furaje combinate, care conţin 18-20% proteină crudă pentru fazanii care sunt scoşi sub cerul liber pentru a fi crescuţi. Restul de hrană necesară de origine animalieră îl găseşte în natură.
Funcţie de vârstă şi starea fiziologică, cerinţele de apă, proteină, lipide, minerale şi vitamină diferă.
Proteinele îndeplinesc importante funcţii plastice, energetice şi biologice. Sunt formate din aminoacizi, unii neputând fi sintetizaţi de organism şi de aceea trebuie să fie luaţi din proteinele din furaje. Un conţinut mai bogat în proteine şi aminoacizi esenţiali, cu valori energetice ridicate, poate conduce la un consum mai redus de hrană. Pasărea îşi reglează consumul până la nivelul necesarului energetic.
Energia metabolizantă rezultă din energia brută a furajelor din care se scad pierderile de energie prin fecale, urină şi gaze de fermentaţie
Celuloza este un poliglucid ce alcătuieşte ţesuturile, cu o structură fibrilară. Ea nu este macerată de fermenţii digestivi, ci numai de bacteriile de fermentaţie din tubul digestiv. Prezenţa celulozei, în limite minimale, realizează un tranzit digestiv normal.
Grăsimile sunt sintetizate dina alimente cu ajutorul zaharurilor din cereale.
Substanţele minerale contribuie la metabolismul glucidelor şi lipidelor, menţinerea presiunii osmotice. Carenţa furajelor în substanţe minerale, duce la afecţiuni grave în organism: anemii, distrofii osoase, aberaţii de gust, carenţe care pot fi fatale. Prea mult calciu în furaj, determină diminuarea absorbţiei de mangan şi zinc. Manganul asigură evitarea deformării articulaţiilor şi oaselor. Deficienţa de zinc duce la deformări ale membrelor, îngroşarea articulaţiilor şi pielii de pe picioare şi degete.
Vitaminele asigură reglarea metabolismului fiind indispensabil, insuficienţa, lipsa şi excesul de hrană produc boli grave – vitaminoze.
Frontul minim de hrănire este:
- 0-7 zile – minim 1,5 cm/pui
- 8-40 zile – minim 3 cm/pui
- peste 40 de zile – 5 cm/pui
În voliere hrănitorile se dispersează uniform pe toată suprafaţa, sub adăposturil acoperite.
8.1 Hrănirea fazanilor în condiţii casnice
Crescătorii amatori de fazani consideră că nu există o alimentaţie de tip standard pentru toate rasele de fazani, deoarece cerinţele diferă în funcţie de fiecare pasăre. Ei au constatat că la fazanii din rasa încornorată şi strălucitor nu trebuie să li se dea furaje din cereale, bogate în grăsimi.
Tainul zilnic trebuie să fie mai diversificat. Nucleul este constituit din: cereale – grâu, orz, ovăz, porumb, mei, tărâţă de grâu; soia, mazăre, seminţe de floarea soarelui, sămânţă de conopidă, jir, şroturi sau furaj concentrat, alcătuit din turte măcinate, cu un conţinut bogat de proteine şi săruri minerale / de floarea soarelui, soia, alune, plante rădăcinoase – cartofi, sfeclă furajeră, morcovi, ridichi; furaje verzi – varză, salată, spanac, urzică, lucernă, măcriş, fructe – de salcâm alb, soc, păducel, afine, măceş. Dintre alimentele de origine animală sunt de preferat făina de oase şi cea de peşte, urda, zer, omizi, gândaci, ouă de furnici.
În primele 3 zile după naşterea puilor, fermele de fazani folosesc o hrană mai dietetică, care să-i ajute pe nou născuţi să se dezvolte. Se foloseşte un amestec format din pesmeţi bine fărâmiţaţi (30-35%), urluială de porumb (20-25%), 40% amestec de urluială de grâu, ovăz şi orz decojit, mei şi 10% lapte praf. Este de dorit să se adauge şi 2-3% substanţe minerale. Pesmeţii pot fi amestecaţi şi cu furaje combinate, la care se trece, în totalitate sau parţial, după cea de-a 3-a zi.
În timp ce puii de la păsările de curte se hrănesc în special cu furaje combinate, principala hrană a puilor de fazan care se află în libertate o reprezintă insectele – în prima săptămână în jur de 85%, în cea de-a 2-a 60-65%, iar în cea de-a 3-a în jur de 50%. Din acest considerent, puii de fazan trebuie îndreptaţi spre o asemenea hrană sau spre furaje combinate cu o concentraţie ridicată de proteine.
În amestecul de furaje se adaugă de obicei şi câte un ou bine fiert – unul la 15 păsări – sau numai gălbenuşul, la începutul primei săptămâni, precum şi iaurt, după posibilităţi. Hrana de origine animalieră poate fi înlocuită cu carne, aruncată în carne fiartă. La sfârşitul săptămânii, raţia zilnică este îmbunătăţită cu iarbă verde, foarte bine tocată. Hrana se dă de 6 ori pe zi în intervale egale de timp, pentru a se evita înăcrirea.
Din cea de-a 4-a sau a 5-a zi, puii de fazani încep să se hrănească cu terci de ouă, denumit şi caimac de ouă. Acesta se prepară în felul următor: se bat 4 ouă în 330 grame de lapte, la care se adaugă 2 linguriţe de făină de ovăz. Terciul se fierbe până când începe să se îngroaşe.
Numărul ouălor poate fi micşorat în cea de-a 2-a săptămână. După împlinirea vârstei de 4 săptămâni se măreşte cantitatea de mei, orz, în general de cereale. În cea de-a 3-a lună, fazanii aflaţi în creştere se hrănesc ca şi adulţii.
În fermele pentru creşterea fazanilor sunt răspândite mai multe sisteme de hrănire a puilor. În raţie se regăsesc diferite făinuri, la care se adaugă lapte fiert, griş, orez, iaurt. La multe ferme se preferă folosirea furajelor combinate moderne, pentru fiecare categorie de vârstă. Această alimentaţie este completată de existenţa unei curţi cu surse de hrană naturală. Raţia zilnică începe de la 3-5 grame şi ajunge, în cazul adulţilor, la 80-85 de grame.
În cazul fazanilor adulţi trebuie să se acorde o atenţie deosebită pregătirii pentru sezonul de înmulţire. Acestor păsări le sunt date tot mai multe alimente cu vitamine, în scopul creşterii fertilităţii şi creşterii vitalităţii puilor. Se poate da şi orz, ovăz, precum şi o cantitate mai mare de furaje verzi şi suculente într-o combinaţie echilibrată.
8.2 Hrănirea puilor de fazan
Metabolismul şi ritmul de creştere la puii de fazan sunt foarte active şi, până la 4 luni (la deplina dezvoltare), se vor asigura mai multe reţete de hrană, diferite ca valoare nutritivă şi energetică, în concordanţă cu nevoile organismului într-un anumit stadiu de dezvoltare.
În general sunt mulţi crescători care susţin că puii de fazan nu pot fi crescuţi fără larve de furnici, fapt infirmat de zootehnică. Este dovedit că puii de fazan pot fi crescuţi în bune condiţii cu cloşti artificiale, asigurând raţii nutritive bine echilibrate din punct de vedere proteino – vitamino - mineral.
Pentru fiecare kg de amestec de nutreţ se adaugă 40 mg vitamina A, 7,2 mg vitamina D2, 30 mg vitamina B2. Când unele sortimente nu pot procurate, pot fi înlocuite cu altele conform cu echivalentele cunoscute în normele de alimentaţie a animalelor domestice.
Prima hrănire se va face la 24 de ore de la naştere.
Creşterea penajului şi colorarea se asigură prin prezenţa in raţie a şroturilor de floarea soarelui şi de soia, precum şi a premixului care conţin aminoacizi esenţiali din grupa sulfonică. Acesta mai conţine o serie de antibiotice necesare pentru apărarea organismului faţă de bolile infecto-parazitare.
8.3 Model de raţie pentru puii de fazan
Sortiment de furaj:
- făină de porumb
- făină de orz cernută
- făină de ovăz cernută
- făină de grâu furajer
- şroturi de soia, floarea soarelui
- tărâţe de grâu
- ouă de fierte tari tocate
- lapte praf ecremat
- făină de fân de lucernă
- făină de carne, sânge, peşte
- drojdie de bere furajeră
- morcovi roşii sau nutreţ verde (lucernă)
- făină de scoici (cretă furajeră)
- făină de oase
- sare de bucătărie
În primele 3 zile de viaţă, puilor de fazan li se administra în raţia de hrană exclusiv un amestec format din ouă fierte tocate foarte mărunt, în părţi egale cu făină de porumb. Din a 4-a zi se începe hrănirea cu amestecul din reţeta prezentată în tabel, din care însă se elimină făina de fân, care se introduce în raţie abia după vârsta de 14 zile, alternând cu tainuri formate din ouă şi brânză de vaci care se reduc treptat, scoţându-se complet din furajare după vârsta de 10 zile.
Tainul de nutreţ concentrat se poate administra fie uscat (reprezentând jumătate din cantitatea de cereale – făinuri, cereale, şroturi, tărâţe), fie şi umed, reprezentând restul nutreţurilor. Amestecul umed se va administra în tainuri mici, atât cât se consumă în totalitate la o masă, la început de 2-3 ori pe zi, rărindu-se până se ajunge la un tain.
Cantitatea de nutreţ consumată zilnic de un pui de fazan este relativ mică; în primele 3 săptămâni de viaţă, de exemplu, un pui consumă 330-350 g, respectiv 2-3 g zilnic, în primele 3 zile de viaţă, ajungând la 30-35 g/zi la vârsta de 2 săptămâni.
În apa de băut este bine să se adauge hipermanganat de potasiu în proporţie de 1%. În ziua a 2-a şi a 3-a se administrează streptomicină în apa de băut, fiartă şi răcită (2 g la 10 litri de apă). În perioada 4-7 zile, se administrează Eritrom 6% s.a., 1 g la un litru de apă, asociat cu vitamina A, D3, E şi C – 1 g - 1 litru de apă. În ziua 23-27, se administrează, de asemenea, Eritrom sau Flumequinorom.
La vârsta de 15 zile se execută prima vaccinare împotriva pseudopestei, cu vaccin viu, liofilizat, tulpina La Sota, Avipestisota. La 24 de zile se face a 2-a vaccinare antipseudopestă aviară, cu vaccin „Avipestiosota”, viu, liofilizat, tulpina La Sota, conjunctivă.
În săptămâna a 6-a poate apărea fenomenul de picaj; se micşorează densitatea şi la nevoie se taie ciocul. Se izolează puii cu fenomene de picaj sau canibalism. În jurul vârstei de 42-44 zile, se execută a 3-a vaccinare, cu vaccin PESTIHOLVAC, inactivat, uleios, mixt, contra pseudopestei aviare şi holerei aviare, subcutanat, în regiunea cefei sau intramuscular, în muşchii coapsei, pieptului sau aripii. Nu se va face vaccinarea la păsările care prezintă avitaminoze, bolnave de micloplasmoză, colibaciloză, bursită infecţioasă, salmoneloză, coriză, holeră, tuberculoză, coccidioză sau alte boli parazitare, deoarece nu se imunizează corespunzător. Înainte, în ziua şi după vaccinare, se administrează în apa de băut, vitamina A, D3, E şi C şi un antimicrobian cu spectru larg. Se efectuează tratament individual, , odată cu vaccinarea, cu fenilbenzadol sau tetramisol, contra singamozei, odată cu scoaterea puilor în voliere.
La vârsta de 75 de zile se efectuează a 4-a vaccinare cu vaccin PESTIHOLVAC contra pseudopestei şi holerei. La 125 de zile, se execută a 5-a vaccinare cu acelaşi vaccin. În continuare se execută vaccinările din 2 în 2 luni.
Din săptămâna a 8-a se introduce sare în apa de băut – 5g/litru de apă.
8.4 Hrănirea şi exploatarea fazanilor adulţi destinaţi reproducţiei
Fazanii adulţi care formează efectivul matcă cu destinaţie pentru reproducţie în voliere care pentru lunile de iarnă trebuie să aibă un şopron pentru adăpostire şi tufişuri formate din arbuşti în care păsările se pot ascunde.
În mod obişnuit, volierele se amenajează la marginea unei păduri sau chiar în pădure sau lângă o lizieră sau pâlcuri de pomi şi arbuşti, pe un teren uşor înclinat şi bine drenat, bine înierbat cu vegetaţie valoroasă (lucernă, trifoi), cu expoziţie spre sud.
Înainte de popularea volierelor, fazanii se vaccinează antipestos.
Volierele sunt împrejmuite cu plasă de sârmă şi acoperite cu acelaşi material. În voliere se amenajează un compartiment de ouat şi un compartiment de iernat. Voliera de iernat este căptuşită în exterior cu pereţi din stuf sau coceni.
Pentru timp de iarnă, fazanii sunt întreţinuţi în aceste voliere de iernat, în grupe mari formate dintr-un număr mare de familii (o familie este formată din 6 făzăniţe şi un fazan). Pentru fiecare 50 de familii (300 de făzăniţe şi 50 de fazani) se asigură o rezervă de masculi, în număr de 10-12 capete.
8.5 Hrănirea fazanilor adulţi
Pe timpul friguros, furajarea se face sub adăposturi de hrănire (în voliere de iernat), administrând raţia de hrană în hrănitori semiautomate, plasate pe nişte suporţi la o înălţime de 8-10 cm de sol.
Este interzis a se hrăni reproducătorii cu furaje concentrate combinate preparate pentru pui, deoarece conţin substanţe care reduc sau opresc ouatul.
Raţia de hrană este formată dintr-un amestec de grăunţe de porumb 35%, mei 20%, cânepă 10%, floarea soarelui 5%, soia 5% şi spărtură de orz sau de grâu 25%. În acelaşi timp se asigură zilnic circa 10 g de rădăcinoase pentru fiecare fazan (morcovi, sfeclă, napi), care pe timpul geros se ridică pentru a nu îngheţa şi a produce tulburări digestive, Administrarea raţiei zilnice de hrană se face o singură dată pe zi, dimineaţa, mereu la aceeaşi oră.
De la 1 ianuarie se schimbă şi raţia de furaje, cu furaj special pentru stimularea activităţii sexuale.
Înainte de a începe perioada de ouat (luna mai), fazanii se introduc în voliere speciale de ouat, în vederea pregătirii fazanilor pentru ouat şi reproducţie. Raţia de furaj pentru această perioadă trebuie să asigure un raport 1:3,5 la 1:4,5 proteină animală (făină de carne, sânge, cadavre, peşte), conţinut echilibrat de săruri minerale (3-4% din raţie) şi vitamine. Cu 4 zile înaintea introducerii în boxele de ouat se administrează în apa de băut fenbentazol sau tetramisol. Înainte de introducerea în voliere se va face vaccinarea cu vaccinul bivalent PESTIHOLVAC, antipseudopestei şi antiholerei aviare.
În perioada de reproducere raţia se administrează în două tainuri, dimineaţa , între orele 7-8, şi seara, la orele 16-17, sub forma unui amestec de grăunţe întregi
Amestecul umed va fi format din 5g de uruială de porumb, 5g uruială de orz, 5g tărâţe de grâu, 5g şrot de floarea soarelui, 5g făină de carne, 5g morcovi raşi, 2g de fân de lucernă, 1g de cretă furajeră sau făină de scoici şi 0,25g sare de bucătărie şi 1g de untură de peşte pentru fiecare fazan, respectiv circa 35g nutreţ umed. Lichidul cu care se va umecta amestecul de concentrate de mai sus va fi apa în care se dizolvă sarea sau lapte proaspăt smântânit.
În amestec se mai poate adăuga 5g cartofi sau napi cruzi raşi. Atunci când este posibil, nutreţurile suculente (morcovi, cartofi, napi) se pot înlocui cu nutreţ verde (lucernă, trifoi), iar mai târziu, în lipsa furajului verde, cu făină de fân în cantităţi echivalente )1g faină corespunde la 5g nutreţ verde – raport 1:5).
Dacă lipseşte untura de peşte, în raţie se asigură vitamina A 100 micrograme, vitamina D3 1-2 micrograme şi vitamina D2 30-50 micrograme/cap de fazan.
Consistenţa amestecului umed trebuie să fie sub formă de pastă fermă, nu sub formă de terci.
Tainul de seară, format din boabe de cereale întregi, va asigura zilnic pe cap de fazan câte 10g porumb boabe, 10g ovăz încolţit (cu colţul în faza de culoare albă) şi 5g amestec de seminţe mici (cânepă, mei, sorg).
Fazanilor li se poate asigura la discreţie nutreţ suculent (sfeclă furajeră sau morcovi), ca şi pietricele şi nisip mare, în amestec cu cărbune de lemn, cochilii de scoici sfărâmate.
Administrarea tainurilor trebuie să se facă la ore cât mai regulate, de dorit de către aceeaşi persoană cu care păsările s-au obişnuit, îmbrăcată în haine mereu de acelaşi fel, de aceeaşi culoare, întrucât păsărilor li se creează reflexe condiţionate. În momentul administrării raţiei, îngrijitorul este bine să fluiere o melodie, mereu aceeaşi, cu care fazanii se obişnuiesc şi vin să mănânce imediat ce o aud.
O regulă generală în tratamentul faţă de puii de fazan sau de păsările adulte este ca îngrijitorul să se poarte calm, liniştit, cu multă blândeţe, spre a nu stresa păsările şi a le obişnui mai mult cu captivitatea.
8.6 Adăparea fazanilor
Pentru fiecare gram de hrană consumată, necesarul de apă este de 2,5 ml/pui, şi de 4 ml/fazan adult, crescând odată cu vârsta:
- 1 săptămână – 15 ml/cap/zi
- 2 săptămâni – 25 ml/cap/zi
- 3 săptămâni – 45 ml/cap/zi
- 4 săptămâni – 55 ml/cap/zi
- 5 săptămâni – 70 ml/cap/zi
- 6 săptămâni – 80 ml/cap/zi
- 7 săptămâni – 90 ml/cap/zi
- 8 săptămâni – 100 ml/cap/zi
- 9 săptămâni – 110 ml/cap/zi
- 10 săptămâni – 120 ml/cap/zi
- 3-5 luni – 150 ml/cap/zi
- peste 6 luni – 250 ml/cap/zi
Consumul de apă, se dublează, de regulă, când temperatură aerului creşte de la 21 de grade la 35 de grade. Se recomandă ca până la 10 zile, apa să fie administrată la temperatura halei de creştere.
Frontul de adăpare minim este:
- 3-4 zile – circa 0,2 cm/pui
- până la 7 zile – 0,4 cm/pui
- până la 40 de zile – 0,8 cm/pui
- peste 40 de zile – 1 cm/pui
Adăpătorile din halele de creştere se vor amplasa pe cutii cu capac din plasă de sârmă, pentru evitarea umezirii aşternutului şi implicit dezvoltarea microbilor şi mucegaiurilor.
9. MALADIILE FAZANILOR
Fazanii, ca şi celelalte păsări, pot fi victimele unor boli de origine foarte variate. Acestea pot fi clasificate prin prisma cauzelor care stau la baza producerii lor:
1. Maladiile determinate de lipsa anumitor elemente – aşa-numitele maladii de carenţă – sunt produse de o alimentaţie prea puţin variată şi care conţine prea puţine substanţe vegetale proaspete. Exemplu de aceste boli sunt rahitismul şi avitaminozele.
2. Maladiile datorate absorbţiei elementelor dăunătoare, adică intoxicaţiile şi autointoxicaţiile.
3. Maladiile produse de acţiunea elementelor vii:
- parazitozele (de origine animală şi vegetală), care pot fi interne sau externe.
- Virozele sau infecţiile cu diverse microorganisme (microbi sau viruşi).
Măsurile de prevenire a îmbolnăvirilor constau în asigurarea igienei adăposturilor, dezinfecţia ouălor înainte de incubaţie şi a incubatoarelor, izolarea elementelor bolnave, vaccinări împotriva diferitelor boli. În cazul apariţiei unei epidemii sau a unui focar de infecţie, se va apela obligatoriu la ajutorul unui medic veterinar, singurul în măsură să stabilească ce măsuri trebuie luate pentru remedierea situaţiei.
10. FUNDAMENTAREA PRODUCŢIEI
Pentru 1000 pui livrabili:
1. reproducători: 58 de capete, din care
- femele – 48
- masculi – 8
- rezervă masculi – 2
2. ouă total obţinute: 2110 bucăţi, din care
- necorespunzătoare - 210 (10%)
- bune pentru incubaţie – 1900
3. pui de 1 zi (min 75%) – 1425 capete
4. pui de 50 de zile (16% pierderi) – 1200 capete
5. pui de 150 de zile (pierderi 10%) – 1080 capete
6. pui peste 150 zile – 1000 capete
Această fundamentare se poate modifica funcţie de dotările tehnologice, calitatea hranei reproducătorilor şi a puilor exigenţa aplicării stricte a prevederilor sanitar veterinare.