După alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (5 ianuarie 1859) şi al Valahiei (24 ianuarie 1859), Principatele Române, noul stat creat atunci, a militat pentru recunoaşterea graniţelor şi statalităţii sale, lucru ce se întâmpla în 1861, când capătă numele de România. Acest nou stat a fost recunoscut de Marile Puteri, prin protecţia directă a lui Napoleon al III-lea al Franţei.
Imperiul Otoman şi Austria înaintaseră proteste vehemente sub pretextul încălcării Convenţiei de la Paris, Austria aflându-se în război cu Franţa. Evident, protestul a rămas fără urmări negative pentru Principate. Cuza a fost ales ca domn datorită faptului că nu poseda ambiţii personale şi era de partea unioniştilor. Turcii ofereau şi ei o oarecare recunoaştere, printr-un “firman” pe care Cuza îl numi “act” şi care prevedea o unire pe o perioadă viageră a domniei lui domnitorului.
Capitala se afla la Bucureşti şi avea un singur guvern şi o singură adunare. Oraşul era numit “Inima României” la acea perioadă, adoptând din 1869 în heraldica sa, vulturul şi zimbrul. Arhivele statului s-au centralizat în Bucureşti. Poşta Română şi-a deschis sedii în întreaga ţară, fiind înfiinţată şi o direcţie centrală a poştelor.În domeniul sanitar au fost de asemenea reforme de centralizare a instituţiilor sanitare de pe cuprinsul României. Tot atunci au apărut şi primele comisii moderne de statistică şi evidență a populaţiei, centralizându-se într-o bază comună de date toate informaţiile cetăţeneşti.
Prin motivaţia culturală şi lingvistică dintre Moldova şi Valahia a fost posibilă această unire, fapt ce a reprezentat un proces complex din punct de vedere instituţional. Acest lucru a silit pe noul domnitor să iniţieze o serie de reforme interne. Bineînţeles că au existat şi anumite forţe ce se opuneau nouluiplan al lui Cuza, în principal guvernul din acea perioadă fiind în contradicţie cu această serie de reforme interne. O altă instituţie ce se opunea reformelor a fost Adunarea Legiuitoare, ce avea reprezentanţi din rândul boierilor, bisericii, burghezimii şi bancherilor. Şi liberalii Rosetti şi Brătianu se opuneau reformelor lui Cuza, considerându-l pe domnitor un despot ce se împotrivea proclamării republicii.
Ani plini de reforme
După mandatele de prim-miniştrii ale lui Barbu Catargiu şi Crețulescu şi eşuarea lui Cuza îna-şi începe programul politic, se va forma un nou guvern, condus de Mihail Kogălniceanu, ce va iniţia ca primă reformă:secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863). Astfel, Biserică va deveni o instituţie de stat ca şi celelalte, fără vreun drept aparte. Asta însemna că o mare parte din proprietăţile funciare ce aparţineau Bisericii au fost trecute în proprietatea ţăranilor, mai exact a cincea parte din pământul ţării. Faptul că Biserica poseda o oarecare autonomie faţă de vechiul regim, a contribuit la acest lucru.
În ciuda protestelor venite de la mitropolitul Moldovei,Sofronie Miclescu, şi din partea călugărilor greci, Cuza a stabilit şi un venit de 10% asupra reprezentanţilor bisericii şi tot ce ţine de aceasta. Protestele călugărilor greci erau de așteptat, ştiindu-se faptul că mănăstirile din Muntele Athos primeau fonduri de la mitropoliţii români încă din secolul al XVI-lea.
După reformele lui Cuza, slujbele în greacă au fostinterzise, cu excepţia a trei biserici în tot statul. Cuza a mai interzis de asemenea şi tăierea pădurilor mănăstireşti, în mod abuziv, de către călugării cei lacomi de avere. Egumenii greci erau de altfel obligaţi prin decret să restituie toate bunurile şi obiectele de cult Bisericii Române ce ţinea de stat. De exemplu, episcopul cel nebun, pe nume Filotei, de la Buzău, ce stăpânea o avere considerabilă, rămase fără bunurile sale urmând a fi demis şi înlocuit din funcţie. Un lucru asemănător a păţit şi mitropolitul Moldovei Sofronie Miclescu, pentru că a avut curajul să protesteze împotriva lui Cuza, urmând a fi demis şi el din funcţie şi trimis în surghiun la Slatina, la un alt exilat, pe nume Veniamin.
La 2 mai 1864, Cuza va dizolva Adunarea Legiuitoare, şi va iniţia o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, în urma Convenţiei de la Paris; schimbările au fostsusţinute de poporprintr-un referendum. Alexandru Ioan Cuza va da decretul oficial de executare a legii averilor mănăstireşti, impuse de Kogălniceanu. Lucrurile acestea lărgeau autoritatea lui Cuza şi reducea din puterea corpului legislative, compus din Cameră şi Senat. Se va crea Consiliul de Stat pentru pregătirea legilor interne, legile fiind reprezentate de “decretele domneşti”. Puterea legislative era deţinută de cele două camere: Adunarea Electivă şi Corpul Ponderator (Senatul), fapt ce asigură trecerea de la sistemul parlamentar unicameral la cel bicameral. Senatul se compunea din 64 de membri, ce erau aleşi în majoritate de către domnitor.
În materie legislativă, domnitorul putea să aibă iniţiativa actelor normative, elaborate de Consiliul de Stat. În aceste condiţii, Corpurile legiuitoare aveau rolul de a le aproba, întărind puterea domnitorului.
Legea electorală împărţea alegătorii în două categorii: alegători direcţi şi alegători primari. Alegătorii direcţi erau toţi cei care ştiau carte, plăteau o contribuţie de cel puţin patru galbeni şi împliniseră vârsta de 25 de ani. Alegătorii primari erau neştiutori de carte,darcareplăteau o contribuţie stabilită pe categorii, de la 48 la 110 lei. Cei care nu aduceau nici o contribuţie bănească erau excluşi de la vot. Tot în timpul lui Alexandru Ioan Cuza se concepe un cod penal şi unul civil, după modelul napoleonian francez.
Prin “legea instrucţiunii publice” de la 1864, se proclama obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar. Atunci s-au stabilit trei grade de învăţământ: primar, secundar şi superior. Învăţământul primar era de patru ani, cel secundar de şapte ani, iar cel superior său universitar de trei ani.
În planul justiţiei, au luat fiinţă următoarele instanţe judecătoreşti: judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi sau Curtea de Casaţie, care era totodată şi instanţă de recurs. Elena Cuza, soţia domnitorului, va înfiinţa “Azilul de fete” ce-i va purta numele.
Crearea Universităților și a Armatei
Prima universitate din ţară ia naştere în 1860, la Iaşi şi va purta numele domnitorului. A doua va fi cea din Bucureşti, din 1864. Tot la Bucureşti va fi înfiinţată şi Şcoala Naţională de Arte Frumoase, sub conducerea lui Theodor Aman. De asemenea, o şcoală de medicină veterinară va fi inaugurată.Se va înfiinţa şi Şcoala Superioară de Ştiinţe şi Şcoala Superioară de Litere, punând bazele Universităţii de Stat din Bucureşti. Prin ajutorul acestor noi instituţii de învăţământ, se va trece de la ortografia chirilică la cea latină.
În timpul lui Cuza va luă fiinţă, în mod oficial, Armata Naţională Română. Aceasta avea ordinul şi menirea să apere integritatea statului de orice atac străin. Concentrarea unităţilor militare avea loc în tabăra de la Floreşti. Tot atunci s-a înfiinţat şi Ministerul de Război și Arsenalul Armatei şi s-au pus bazele învăţământului militar.Cuza aînfiinţatGarda Naţională, aflată sub comanda sa, măsură în care corpul legislativ a văzut o scăpare spre un despotism absolutist, fapt ce contravenea Convenţiei de la Paris.
Un alt tip de reformă, a fost reprezentată de ordinul fiscalităţii, unde au fost instituite o serie de impozite personale cetăţeneşti, în special cele funciare. Astfel, statul adopta o reformă modernă în ceea ce priveşte fiscalitatea. Tot atunci se organiza şi serviciul vamal, la fel şi cursul monetar, precum şi înfiinţarea unei linii de telegraf ce asigură legătura directă cu Rusia.
Reforma agrară a fost practic propusă de conservatori, dar iniţiată de Cuza. Prin legea rurală din august 1864, peste 400.000 de familii de ţărani au primit pământ, iar aproximativ 60.000 de alţi ţărani au primit teren pentru casă şi grădină. Prin această reformă agrară ce lua sfârşit în anul următor, s-a desfiinţat orice urmă de feudalism, fapt ce a dat naştere unei perioade de început a dezvoltării capitaliste româneşti. Conştiinţa ţărănimii evolua, urmând ca producţia agricolă a ţării să crească într-un ritmsemnificativ.
Cum ţăranii nu aveau banii necesari pentru a cumpăra terenurile de pământ, statul intervenea în această problemă şi astfel ţărănimea se angaja să plătească datoria către stat într-o perioadă de 30 de ani. Vechii proprietari urmau să fie despăgubiţi într-un termen de 10-15 ani. Ţăranii primeau pământ în funcţie de bunurile lor în natură, cum ar fi vite, cai etc. Această împărţire a terenului în scop agricol se făcea şi după criterii geografice, de exemplu în Moldova dintre Carpaţi şi Prut și Câmpia Română, suprafeţele erau mai mari, astfel că ţăranii din acele zone puteau primi o suprafaţă de teren mult mai întinsă, faţă de cei din zonele de munte. De exemplu, se putea oferi o suprafaţă de1600 mp în zona de câmpie şi 1200 mp în zona de munte. Ţăranilor li s-a permis şi dreptul la pădure, pentru a aduna lemne de foc, necesare încălzirii pe timp de iarnă în mod special.
Se desființau şi taxele plătite de ţărani boierilor sub diverse forme precum dijme (claca sau zilele de meremet),urmând a fi introdus un tarif de impozitare la nivel naţional, către stat. Ţăranii care aveau pământ mai mult puteau să vândă o parte din el altor ţărani care aveau o suprafaţă mai puţin întinsă, în special celor ce primiseră teren doar pentru casă şi grădină. Lipsa unor măsurători profesionişti de terena dus la diferite dispute. Această reformă agrară practic a împiedicat o posibilă răscoală ţărănească şi a asigurat domnitorului sprijinul loial al ţărănimii. Tot atunci a început şi construcţia de căi ferate, începând cu ruta București-Giurgiu. Prin această serie de reforme naţionale, s-au pus bazele înfiinţării statului naţional român modern.
În 1864, se promulgau legi ce priveau organizarea administraţiei, iar judeţele şi comunele erau administrate de consilii alese pe baza votului cenzitar. Astfel, mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăşi un judeţ. În fruntea administraţiei judeţene era numit un prefect, în timp ce în fruntea unei plase un subprefect. Primarii conduceau comunele.
În 1866, Cuza va fi silit să abdice de la tron, în urma coalizării la putere a unor indivizi ce aveau alte interese de ordin internaţional și aserveau statul centrelor de conducere externe.După alcătuirea locotenenţei domneşti, formată din Lascar Catargiu ce reprezenta Moldova şi conservatorii, Nicolae Golescu al Ţării Româneşti şi liberalilor precum şi colonelul Nicolae Haralambie, ce reprezenta armata, principele german Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen venea pe tronul României, urmând a fi uns rege al acesteia la 10 mai 1881.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu