Cresterea Melcilor

De mii de ani, melcii comestibili au fost consumaţi în diferite ţări europene. Se atribuie Franţei rolul de a fi denumit escargot acele exemplare consumate în cantităţi mari ca hrană.

Totuşi, helicicultura nu îşi are originea în Franţa, ci prin lucrarea lui Pliniu cel Bătrân aflăm despre Fulvius Hirpinus care a fost primul om care a instituit depozite de melci undeva în jurul anilor 50 î. Hr. la Tarquinium, un oraş toscan aflat în apropiere de Roma.

În acel loc, melcii erau păstraţi în împrejmuiri unde erau hrăniţi cu cereale şi cu vin fiert până ajungeau la dimensiunile şi cantitatea potrivită pentru a fi mâncaţi. Printr-o creştere îngrijită, prin selecţie şi hrănire atentă, s-au putut obţine rezultate promiţătoare.

În timpul expansiunii Imperiului Roman, helicicultura a fost introdusă şi în alte ţări / state care au fost treptat înglobate în Imperiu. În Elveţia şi în zonele din jurul Dunării cultura melcilor a fost practicată până în timpul Evului Mediu.

De la Ulm, din Alpii Stâncoşi, erau trimişi anual o cantitate de 10 mil. de melci către zonele de pe cursul Dunării, la Viena şi la mănăstirile austriece, unde erau consumate sub denumirea de peşti în timpul postului Paştelui.

Odată cu scumpirea transportului pe apă, piaţa melcilor a scăzut treptat, dar industria s-a menţinut prin grija câtorva fermieri până când s-a deschis piaţa Franţei în ultima periaodă a secolului 18.

Introducerea melcilor ca sursă de hrană în Franţa a fost pur întâmplătoare. Comercianţii de vinuri francezi care au ajungeau anual în Burgundia în turnee trebuie să accepte cazarea la diferite hanuri unde erau serviţi adesea cu melci culeşi din livezile aflate în apropierea localurilor.

Acest fel culinar reprezenta un lucru neobişnuit dar savuros pentru aceşti turişti, fiind preluat şi comentat de oameni la întoarcerea lor la Paris. Treptat s-a stârnit interesul, una dintre primele manifestări în acest sens fiind angajarea în câteva rânduri ale ghidului de pe ruta Auxerre – Paris să aducă în capitală franceză la întoarcerea din turneu primele coşuri cu melci achiziţionate din diferitele pieţe ce i se arătau în cale.

În anii 1850, comerţul cu melci în Burgundia a crescut considerabil, fiind favorizat şi de apariţia căii ferate care uşura şi grăbea posibilitatea de aprovizionare a acestora în condiţii de menţinerea calităţii cărnii. Ca o consecinţa au apărut pieţe în Franţa, Italia şi Spania. Crescătoriile de melci sunt întâlnite acum în orice colţ al lumii.

Melcul obişnuit de grădină care poate fi găsit cu uşurinţă în Australia, aparţine speciei Helix Aspersa, fiind cunoscut sub denumirea de micul gri. Acesta nu e un gastropod nativ din această regiune însă a fost introdus în Australia asemeni multor altor dăunători agricoli. Oamenii I-au adus pentru că doreau să îi consume. Melcii provin şi din încărcăturile vaselor originare de pe bătrânul continent şi care au adus specia pentru a avea o delicatesă culinară.

În Australia singura sursă comercială ce furnizează Helix Aspersa maeştrilor bucătari livrează sub formă de conservă. Există foarte puţini crescători în Australia, şi aceştia sunt răspândiţi pe întreg teritoriul, care produc pentru derularea comerţului cu restaurantele, însă nivelul stocurilor care le pot crea indică faptul că operează la scară foarte mică. Produsele acestora au o calitate foarte înaltă dar sunt disponibile în cantităţi limitate, în timp ce piaţa se confruntă cu creşterea cererii pentru melci.

COCHILIA ŞI CONŢINUTUL EI

Cochilia reprezintă un con calcaros de formă concavă, spiralat în sens invers faţă de acele de ceasornic, formând 3 – 4 spire. Este acoperită de un înveliş subţire denumit cuticulă sau periostracum, care conferă culoarea exemplarului. Este desparţită prin ganglioni poziţionaţi de-a lungul mantalei, tegumentul, care acoperă masa viscerală.

Cochilia este alcătuită din 3 straturi principale, periostracumul extern ce conţine un compus organic denumit conchiolin, cel de-al 2-lea strat, ceva mai gros e format din 3 straturi de carbonat de calciu cristalin bazat pe o matrice organică. Stratul aflat la interior este cunoscut drept sidef, fiind baza de colorare a perlelor, fiind întâlnit mai ales la moluştele marine.

Structura cochiliei este un împăienjeniş proteic de grosime 1-2 mm, impregnat cu carbonat de calciu (98 – 99%). Deţine o deschidre ale cărei muchii sunt cunoscute drept peristom, nefiind prea bine format şi nici calcifiat până la stadiul în care melcul devine adult. La maturitate, melcilor li se formează o muchie sau o buză. Din totalul greutăţii melcului, cochilia reprezintă o treime.

Deschiderea melcului poate să prezinte uneori o membrană denumită operculum. Aceasta se poate detecta atunci când melcul este în hibernare sau se odihneşte.

Creşterea cochiliei nu este regulară. Formarea cochiliei este influenţată de un număr de factori ce include tipul hranei, disponibilitatea, temperatura şi mediul relativ, hormonii de creştere, culoarea şi designul de bază fiind predeterminate genetic. Pot apărea variaţii, fiind influenţate de hrană şi de temperatura, dar şi de predispoziţia genetică pe care un crescător îl va putea manipula apoi.

Melcii mari împerecheaţi cu alţii de acelaşi talie, vor produce melci şi mai numeroşi după cochilie poate fi citită vârstamelcului şi gradul de maturitate la care a ajuns.

Atunci când melcului i se formează buza,

Corpul

Corpul este format din 3 părţi: capul, piciorul şi masa viscerală

Capul

Capul cuprinde 2 perechi de tentacule, cele 2 tentacule oculare fiind localizate deasupra, iar cele 2 tentacule mici care servesc pentru pipăit sunt situate dedesubt. Gura se află sub tentacule şi conţine 1 dinte de formă circulară şi limba sau radula (organ de masticaţie la gastropode) care e acoperit de un dinte sub formă de corn. Falca superioară este în frapt un dinte continuu utilizat opentru tăierea şi curăţirea hranei în gură.

Melcii îşi consumă hrana prin mişcări de răzuire la nivelul radulei, limba ca o pilă care conţine şi dinţii macină alimentele prin mişcarea limbii înainte-înapoi.

Orificiul genital este localizat pe partea dreaptă în spatele capului. Scrotul, conţinând şi vaginul, penisul şi săgeata calcaroasă (VEZI AICI CE E Exact) se află în interiorul acestui orificiu.

PICIORUL

Piciorul susţine corpul şi permite melcului locomoţia. Există 2 deschideri practicate în regiunea superioară a piciorului în apropierea buzei sau muchiei cochiliei; una dintre acestea reprezintă orificiul respirator, cealaltă fiind anusul. Forma locomotoare a melcului este regulată, o mişcare de alunecare continuă.

Melcii produc o spută (un amestec de proteine apă/mucus) prin care corpul se umezeşte înlesnind locomoţia. Această spută ajută în protejarea melcului împotriva paraziţilor şi iritanţilor. Mucusul este produs pe toată lungimea corpului, permiţând îndepărtarea iritanţilor. Producerea mucusului reduce cantitatea de evaporaţie de pe suprafaţa corpului melcului.

Sputa este compusă în mare parte din apă, aceasta fiind cauza pentru care melcii sunt mult mai activi în timpul sau după ploaie sau în condiţii de umezeală. Acest mediu este cel mai prolific pentru melci, înlesnindu-le deplasarea.

MASA VISCEARALĂ

Masa viscerală conţibne organele respiratorii, circulaţia, digestia şi reproducerea. Masa viscerală este înglobată în cochilie, acesta fiind învelişul ce protejează organele vitale în faţa oricărui pericol.

Sistemul respirator incvlude plămânul alcătuit din capilare care pompează oxigenul în sistemul circulator.

Circulaţia la melc se realizează printr-un sistem sangvin deschis prin care sângele nu urmează o curgere liniară prin tuburi, ci una dispersată la nivelul ţesuturilor. Astfel, sângele ajunge în cavităţile corpului.

Sistemul digestiv porneşte de la nivelul capului, continuă cu gura, esofagul şi guşa, stomacul şi apoi intestinul, partea finală fiind anusul localizat înaintea cavităţii mantalei.

Melcul deţine un sistem nervos foarte bine dezvoltat. Creierul este compus din mulţi ganglioni contopiţi ce înconjoară masa cavităţii bucale.

Sistemul nervos periferic ce porneşte de la creier este conectat cu organele senzitive, adică ochii şi organele de simţ pentru miros şi echilibru.

Sistemul nervos ajunge până peretele corpului melcului.