Iubirea coplesitoare (Kahlil Gibran - Profetul)

„Când iubirea copleşitoare vă face
semn, urmaţi-i îndemnul,
Chiar dacă drumurile ei sunt aparent
grele şi prăpăstioase,
Şi când vraja ei paradisiacă vă
Cuprinde cu aripile ei angelice,
Supuneţi-vă misterului ei,
Chiar dacă sabia ascunsă-n penaju-i
v-ar putea răni.

Iar când iubirea transfiguratoare
vă vorbeşte
Şi o simţiţi profundă şi divină,
daţi-i crezare,
Chiar dacă vocea ei ar putea
să vă sfarme visurile himerice,
Asemenea vântului de miazănoapte
care vă pustieşte grădinile.

Fiindcă precum iubirea vă încunună,
adeseori tot ea trebuie să vă şi crucifice,
Precum vă face să creşteţi mai repede
Şi îmbătaţi de fericire,
Tot ea trebuie să vă reteze uscăciunile
Şi să vă distrugă cât mai repede
Răutăţile şi egoismul.

Precum ea vă ridică, îmbătaţi de
Bucurie, până la înălţimea voastră ideală,
Alintându-vă cu o dumnezeiască
Gingăşie ramurile cele mai fragile
Care freamătă în lumina soarelui
Infinit al iubirii,
tot la fel ea va răzbate
ca o miraculoasă forţă purificatoare
până în adâncul rădăcinilor voastre,
zdruncinând încleştarea lor cu pământul.
Asemeni snopilor de grâu,
Ea vă seceră, niciodată întâmplător,
Vă treieră pentru a vă descoji,
Vă vântură pentru a vă curăţa de pleavă,
Vă macină până la înălbirea făinii voastre
Vă frământă până ajungeţi supuşi,
divini şi puri
Ca apoi să vă hărăzească focului său
şi să puteţi deveni pâinea cea sfântă
a nemuririi la ospăţul divin.

Toate acestea şi multe altele
vi le va da cu prisosinţă iubirea,
pentru ca astfel să vă puteţi cunoaşte
pe deplin tainele inimii şi să deveniţi
o parte din inima Vieţii Eterne
din care izvorăşte Iubirea.

Dar dacă, stăpâniţi de îndoială, egoism
şi meschinărie, suspiciune sau teamă,
veţi căuta doar tihna şi plăcerea
dragostei care permanent vi se dăruie
fără ca voi să iubiţi,
Atunci e mai bine să vă acoperiţi,
fiind înfrânţi, goliciunea
şi să ieşiţi din treierişul iubirii,
Spre a vă întoarce, rămânând închistaţi
şi singuri în lumea fără anotimpuri,
unde veţi râde,
dar nu cu întreaga voastră bucurie,
unde veţi plânge,
dar nu cu toate lacrimile voastre
pe care vi le-ar fi putut smulge extazul
iubirii.

Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu
ia energia sa atotputernică, divină şi
misterioasă decât de la sine.

Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea
niciodată să fie stăpânită
de cel sau cea căruia i se dăruie.
Fiindcă iubirii adevărate îi este de ajuns
iubirea infinită, sublimă şi transfiguratoare
Când iubiţi nu trebuie să spuneţi
„Creatorul este în inima mea”,
ci mai degrabă ”Eu sunt acum topit
de iubire în inima Creatorului”,
Şi să nu credeţi că puteţi croi singuri
drumul iubirii, fiindcă iubirea,
dacă o meritaţi cu adevărat,
vă va arăta drumul ea însăşi.

Iubirea nu are nici o altă dorinţă decât
aceea de a se împlini prin totală iubire.

Dar dacă iubeşti şi trebuie să ai dorinţe,
fie ca acestea să fie:

Să te topeşti de iubire în tot şi să devii
izvor de iubire divină ce susurul în
noapte-şi cântă;

Să cunoşti adeseori durerea prea marii
duioşii;

Să fii rănit şi îmbătat de înţelegerea
iubirii;

Să te trezeşti în zori, cu inima mereu
înaripată şi să înalţi plin de recunoştinţă
mulţumire pentru încă o zi de iubire;

Să te odihneşti, copleşit de beatitudine,
la ceasul amiezii şi să cugeţi la extazul iubirii;

Să te întorci împăcat şi debordând de
fericire acasă la ora amurgului;

Şi apoi să adormi înălţând din inimă o
rugă pentru fiinţa iubită, iar pe buze să
ai un cântec de laudă.”