In ultima secventa a filmului de aventuri “Indiana Jones si Cautatorii Arcei pierdute” din 1981, un important artefact istoric, Chivotul Legamantului din Templul Ierusalimului, este inchis intr-un container si ascuns intr-un depozit secret, spre a nu mai fi vazut nicicand, evitandu-se astfel rescrierea istoriei asa cum o cunoastem din manuale. In timp ce intriga generala a peliculei este una fictiva, motivul ingroparii unei importante relicve antice intr-un loc tainic se apropie inconfortabil de mult de realitate, cred numerosi cercetatori.
Contactul cu alte civilizatii
De sute de ani, Vaticanul este acuzat de pastrarea mai multor artefacte si manuscrise stravechi in cele mai adanci pivnite ale sale, interzicand total accesul lumii exterioare la ele. Aceste comori secrete, adesea de o natura istorica sau religioasa controversata, sunt ascunse intentionat de Biserica Romano-Catolica deoarece cunoasterea lor generala ar putea periclita credibilitatea Bisericii si ar naste indoiala asupra textelor si practicilor sale "sfinte". De asemenea, cei care si-au dedicat viata investigarii teoriilor conspiratiei din arheologie sustin ca exista indicii tulburatoare care ar demonstra ca institut arheologic din SUA, Institutul Smithsonian, o agentie federala independenta, acopera activ unele dintre cele mai interesante si mai importante descoperiri arheologice facute in cele doua Americi.
Conspiratiile si suprimarea accesului la dovezile arheologice care ar schimba perspectiva pe care o avem asupra trecutului au inceput in 1881, atunci cand John Wesley Powell (foto, jos), geologul faimos pentru explorarea Marelui Canion, l-a numit pe Cyrus Thomas director al Diviziei Estice a Biroului Etnologic din cadrul Institutului Smithsonian. Atunci cand Thomas si-a luat in primire postul, era convins ca pe teritoriul Americii de Nord a existat in trecut "o rasa de constructori de movile", alta decat populatia indienilor americani.
J.W. Powell, directorul Biroului de Etnologie, un simpatizant al amerindienilor, a trait multi ani in sanul pasnicei populatii Winnebago, si a considerat ca amerindienii erau pe nedrept etichetati drept primitivi si salbatici. Profesorul a inceput sa promoveze ideea conform careia americanii nativi, exterminati deja la sfarsitul secolului XIX de numeroasele razboaie pe care le purtasera cu albii, erau descendentii unei civilizatii avansate si, ca atare, demni de respect si protectie.
Conducerea Institutului a optat pentru un alt punct de vedere si a demarat un program de suprimare a oricaror dovezi arheologice care acreditau curentul lui Powell, denumit Difuzionism - o teorie ce afirma ca, de-a lungul istoriei, au existat vaste dispersari de cultura si civilizate, prin contactul diverselor populatii cu exploratori si colonisti si prin marile rute comerciale. Smithsonian a imbratisat doctrina opusa, Izolationismul: aceasta marseaza pe ideea ca cele mai multe civilizatii sunt izolate unele de celelalte si ca foarte mici contacte exista intre ele.
In acest razboi intelectual, inceput in anii 1880, Institutul insista pe ideea unor contacte foarte rare intre civilizatiile vailor Ohio si Mississippi, si pe siguranta ca acestea nu aveau nicio legatura cu niste culturi avansate precum cea maiasa, sau cele tolteca si azteca, din Mexic si America Centrala.
Ideea este ridicola, avand in vedere ca sistemul fluvial ajungea pana in Golful Mexicului, iar aceste civilizatii nu se aflau mai departe unele de celelalte decat pe maluri opuse ale golfului. Este acelasi lucru cu a sustine lipsa oricarui contact intre culturile de la Marea Neagra si cele de la Mediterana.
Misteriosii giganti din America
Atunci cand interioarele mai multor movile si piramide antice de pe teritoriul Americii de Nord au fost examinate, s-a demonstrat ca istoria vailor raului Mississippi a fost marcata de o cultura straveche si sofisticata, aflata in contact cu Europa si cu alte regiuni. Totodata, continutul multor movile a dezvaluit mormintele unor oameni uriasi, inalti de pana la 2,5 metri, imbracati din cap pana in picioare in armuri, avand alaturi sabii colosale si uneori comori consistente. In legendele bastinasilor indieni gigantii inalti si intelepti sunt un motiv constant: se spune ca au existat vremuri cand oamenii traiau mii de ani si cresteau foarte inalti, proportional cu varsta lor sau ca acestia ar fi venit de pe mari.
Ca o paranteza, in Biblie, in Vechiul Testament, se fac cateva referiri la uriasi, precum cele din Facerea, 6:4, "În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime", Cartea lui Baruch, 3:26, "Acolo au fost uriaşii cei vestiţi, înalţi la statură şi iscusiţi în război" sau Cartea Iudite, 16:6, "...n-a fost doborât de tineri voinici, şi nici feciorii uriaşilor nu l-au lovit pe el, şi nici nu i-au stat împotrivă oameni înalţi ca munţii".
Atunci cand Movila Spiro din Oklahoma a fost excavata, in anii '30 din secolul XX, a fost descoperit un barbat inalt, imbracat complet in armura, alaturi de o oala cu mii de perle si alte artefacte, cea mai mare comoara de acest fel documentata pana astazi. Locul exact al descoperirii barbatului a ramas necunoscut, iar tezaurul de acolo a fost transportat la Institutul Smithsonian care nu a mai facut publica nicio informatie despre acesta.
Conspirationistii detin si marturia din epoca a unui fost angajat al Institutului Smithsonian, concediat pentru apararea opticii difuzioniste asupra Americilor ("erezia" care afirma ca alte civilizatii antice ar fi vizitat malurile Americilor, cu multe milenii inaintea lui Columb); din aceasta marturie reiese ca, la inceputul secolului XX, angajatii Institutului au indesat o barja cu obiecte si artefacte neobisnuite, au navigat pe Atlantic la sute de kilometri de coasta si au devarsat tezaurul in apele oceanului.
Desi ideea ca respectabilul si prestigiosul Institut Smithsonian, alaturi de alte organizatii asemanatoare, ascund descoperiri arheologice capitale este greu de acceptat, exista, se pare, indicii solide care sugereaza ca aceste agentii acopera cu buna stiinta sau "pierd" relicve arheologice importante. Spre exemplu, in anul 1892, in Alabama, au fost descoperite o serie de sicrie bizare, din piatra, care au fost trimise la Institutul Smithsonian si apoi "ratacite". Fiecare dintre aceste sicirie masura aproximativ 2,3 metri in lungime. 100 de ani mai tarziu, atunci cand povestea a fost readusa pe tapet de presa, purtatorul de cuvant al Institutului declara ca sicriele erau, de fapt, albii de lemn si ca nu puteau fi vazute cu niciun chip pentru ca se aflau gazduite intr-un depozit contaminat cu azbest.
Ivan T. Sanderson, un binecunoscut zoolog, relateaza o poveste interesanta despre o scrisoare pe care a primit-o de la un inginer care a stationat in insulele Aleutine, situate in Oceanul Pacific, intre Asia si America de Nord, in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial. Pe cand lucra la constructia unui mic aeroport utilitar, echipajul inginerului a intrat cu buldozerul intr-un grup de dealuri de mici dimensiuni, descoperind ceea ce pareau, la prima vedere, a fi resturi umane. Inginerul a sistat lucrarile si a sapat in locul cu pricina, dand peste un adevarat cimitir al gigantilor, format din cranii si oase ale piciorelor.
Craniile acestora masurau intre 55 si 60 de centimetri de la baza la teasta. De vreme ce un craniu de adult masoara, in mod obisnuit, aproximativ 20 centimetri, niste capete atat de mari ar fi implicat o dimensiune colosala pentru un om proportionat normal. Mai mult, fiecare craniu era trepanat cu pricepere - un proces de executare a unei gauri in partea superioara a testei craniene.
De mentionat ca intre practicile intalnite la vechii peruvieni, la maiasi si la indienii-cu-capul-plat din Montana, se numara si obiceiul aplatizarii craniului unui bebelus si fortarea dezvoltarii lui intr-o forma alungita. In scrisoare, inginerul povesteste ca si-a contactat imediat superiorii. A doua zi, o echipa a Institutul Smithsonian a sosit in Alaska si a colectat ramasitele; de atunci, nimic nu s-a mai auzit de acestea. Sanderson se intreba, la randul sau, daca nu cumva "acesti oameni nu pot infrunta rescrierea tuturor manualelor".
Oameni si dinozauri
In 1944, la Acambaro, in Mexic, o descoperire de o natura la fel de controversata a fost facuta de catre Waldemar Julsrud, la acea data un prolific comerciant de antichitati pe piata neagra, de origine germana. Julsrud a fost chemat in statul Guanajutao, la 280 kilometri nord-vest de Mexico City. Ciudatul sit arheologic de acolo gazduia peste 32.00 de obiecte de ceramica, piatra si jad, cutite foarte bine ascutite din obsidian si alte artefacte. Jalsrud, a gasit, de asemenea, statui cu dimensiuni variind intre cativa centimetri si 1,80 m care infatisau reptile mari si oameni. Spre surprinderea sa, dupa ce le-a examinat mai atent, a descoperit ca statuile reprezentau dinozauri si diverse populatii de oameni, de la indieni si egipteni, la chinezi si caucazieni.
Pentru a afla vechimea obiectelor, germanul a dus cateva mostre la laboratoarele Universitatii din Pennsylvania, unde acestea au fost supuse testelor cu radio-carbon si celor ce folosesc metoda termoluminiscentei. Rezultatele au indicat faptul ca artefactele au fost faurite cu aproximativ 6500 ani in urma, in jurul anului 4500 i.Hr. iar originea lor este absolut necunoscuta. La vremea cu pricina, povestea germanului a fost respinsa de comunitatea stiintifica, mai ales ca, in 1952, prestigiosul arheolog american Charles C. DiPeso declara ca ar fi investigat minutios cele 32.000 piese si ca acestea ar fi falsuri.
Intr-o lucrare aparuta in anii '60, alt arheolog, John H. Tierney, care a urmarit atent acest caz, indica faptul ca, pentru a reusi ceea ce pretinsese, DiPeso ar fi trebuit sa inspecteze 133 articole pe minut, in cele doar patru ore pe care le-a petrecut in casa lui Julsrud. In realitate, ar fi fost necesare saptamani intregi numai pentru a separa uriasa plaja de exponate si a le ordona adecvat unei evaluari academice. Tierney, care a colaborat cu profesorii Charles Hapgood si William N. Russel pentru a documenta investigatia, acuza ca Institutul Smithsonian si alte autoritati arheologice au condus o ampla campanie de dezinformare impotriva descoperirilor.
Dupa o investigatie de 18 ani, care a inclus si doua expeditii la locatia misteriosului sit arheologic, in 1955 si 1968, Charles Hapgood, profesor de istorie si antropologie la Universitatea din New Hampshire, a publicat lucrarea "Misterul din Acambaro". Initial, Hapgood era sceptic cu privire la veridicitatea colectiei, dar s-a transformat intr-un adept in 1955, atunci cand, in acelasi sit arheologic a facut el insusi sapaturi si a descoperit statui similare, care faceau parte neindoios din colectia peste care daduse si Julsrud.
America egipteana
Poate cea mai impresionanta dovada de cenzura istorica ramane excavarea unui mormant "egiptean", de catre insisi reprezentantii Institutului Smithsonian in Arizona. In numarul din 5 aprilie 1909, jurnalul Phoenix publica pe prima pagina uimitoarea poveste a descoperirii unui bizar "seif" taiat in piatra, in cadrul unei expeditii condusa de profesorul S.A. Jordan, de la Institut. Articolul, documentat de poze si marturii, relata despre o serie de artefacte egiptene ascunse in cuburi de piatra descoperite in Marele Canion. La vremea cu pricina, membrii Institutului au cerut drept la replica, pretinzand ca nu au niciun fel de cunostinta despre aceasta descoperire sau despre descoperitorii ei. Ulterior, Jordan a negat la randul sau ca ar participat la o expeditie in Marele Canion, desi acest fapt este demonstrat de fotografii - deosebit de greu, daca nu imposibil de trucat la inceput de secol XX.
Recent, Clubul Mondial al Exploratorilor a decis sa verifice aceasta poveste, contactand Institutul Smithsonina din Washington D.C. Arheologul de la Institut cu care au discutat membri clubului, le-a marturisit acestora ca "niciun artefact egiptean de niciun fel nu a fost descoperit vreodata in America de Nord sau de Sud." Cu toate acestea, este greu de crezut ca intreaga poveste nu e nimic mai mult decat o cacealma gazetareasca atent elaborata. Faptul ca s-a aflat pe prima pagina, a oferit marturii si detalii elaborate si a curpins un articol ce se intaindea pe mai multe pagini, pledeaza in favoare credibilitatii.
Acopera Institutul Smithsonian o descoperire arheologica de o imensa importanta? Daca aceasta poveste ar fi adevarata, paradigma istorica majoritara in America din secolul XVIII si pana in prezent, conform careia nu a existat un contact transoceanic semnificativ intre civilizatii, in vremurile pre-columbiene, si ca toti amerindienii, de pe ambele continente, sunt descendenti ai oamenilor Erei Glaciare care au trecut Stramtoarea Bering, ar trebui schimbata din temelii.
Ideea ca egiptenii antici au ajuns in Arizona este atat de revolutionara incat trebuie ingropata? Poate ca Institutul Smithsonian este interesat doar de mentinerea status quo-ului academic. Istoricul si lingvistul Carl Hart, editor al revistei World Explorer, a obtinut o harta straveche Marelui Canion, de la o biblioteca din Chicago. Cercetand harta, Hart a constatat cu stupoare ca mare parte din nordul Marelui Canion este format din regiuni cu nume egiptene si hinduse: Turnul lui Set, Turnul lui Ra, Templul lui Horus, Templul lui Osiris, Templul lui Isis, Piramida lui Cheops, Arcada lui Buddha, Templul lui Buddha, Templul lui Manu si Templul lui Shiva. Sa fie acesta un nou indiciu pentru veridicitatea descoperirilor egiptene din Marele Canion?
Istoricii sustin ca primii exploratori ai Marelui Canion au fost, pur si simplu, adepti ai numelor egiptene si hinduse - proportia coplesitoare a acestor nume in acest spatiu este totusi bizara. In acelasi timp, in prezent, regiuni extinse din Marele Canion le sunt interzise vizitatorilor obisnuiti, datorita pericolelor naturale care se gasesc aici. Coincidenta sau nu, intreaga suprafata de nord, care cuprinde locurile cu nume egiptene si hinduse, face parte din aceasta arie inchisa publicului, pentru numarul mare de "pesteri periculoase".
