De ce s-a luptat Ştefan cel Mare cu turcii?

Despre Ştefan cel Mare, domn al Moldovei între 1457 şi 1504, se spune că a fost apărătorul creştinătăţii, al Europei împotriva turcilor şi a islamului. A fost un adevărat „atlet al credinţei creştine“, după cum îl caracteriza chiar Papa Sixt al VI-lea într-o scrisoare redactată chiar în perioada războaielor lui Ştefan cel Mare cu turcii.

Manualele de istorie, cărţile şi studiile ştiinţifice, precum şi filmele dedicate marelui nostru domnitor ne prezintă în unanimitate această imagine eroică de apărător al creştinătăţii. Figura lui Ştefan cel Mare a devenit sinonimă cu epopeea poporului român, care s-a sacrificat pe altarul credinţei creştine în lupta împotriva necredincioşilor turci. Şi totuşi, a apărat Ştefan cel Mare creştinătatea?

Primele contacte ale moldovenilor cu turcii, din punct de vedere politic şi militar, au fost mult mai târzii decât cele ale Ţării Româneşti, care, după 1393, s-a aflat adesea sub presiunea otomană. În 1412, cu ocazia Tratatului de la Lublin, încheiat de regele Poloniei, Vladislav Jagello, cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, a existat un act adiacent „secret“ care prevedea împărţirea Moldovei între cele două puteri în cazul în care Alexandru cel Bun, domnitorul Moldovei, nu ar fi participat la o planificată cruciadă împotriva turcilor.

Documentul a fost un compromis între cei doi regi pentru împărţirea Moldovei în zone de influenţă, deoarece suveranul polonez era suzeran al domnitorului român, în timp ce regele maghiar doar ridicase pretenţii. Înţelegerea de la Lublin dovedeşte că domnul Moldovei arăta în acea vreme cel puţin o atitudine paşnică, nebelicoasă, faţă de turci. Nici nu avea vreun motiv să aibă o altfel de atitudine, atâta timp cât turcii nu au ridicat încă nicio pretenţie asupra Moldovei.

Abia prin 1421 a fost un atac de pradă al turcilor în sudul Moldovei. După moartea lui Mircea cel Bătrân, teritoriul dobrogean a fost ocupat de turci. Astfel, Imperiul Otoman avea graniţă comună cu Moldova pe Dunăre. Izvoarele nu menţionează alte asemenea expediţii de jaf ale turcilor în prima jumătate a secolului al XV-lea.

După 1432, o dată cu moartea lui Alexandru cel Bun, Moldova a fost într-o anarhie continuă, determinată de succesiunea la tron a mai multor domnitori cu perioade ­scurte de domnie. Ba chiar, o vreme, Moldova a fost împărţită în două ţări, fiecare cu propriul domnitor, sfat domnesc, mitropolit şi domnitor ce jura distinct credinţă regelui polonez. În ciuda acestei anarhii de peste două decenii, turcii au cerut tribut doar în 1455, ceea ce dovedeşte că înainte, Moldova nu a fost printre obiectivele otomane.

Mahomed al II-lea şi planurile de supunere a Europei creştine

În 1455, sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a cerut Moldovei să plătească un tribut de 2.000 de galbeni. Cucerirea capitalei bizantine de către Mahomed al II-lea l-a „îmbătat“ pe acesta cu o foarte mare încredere în propriile puteri, plănuind supunerea întregii Europe creştine. Astfel, în 1454, el cucerea o mare parte a Serbiei şi îşi trimitea flota să ameninţe porturile nord-pontice.

Inclusiv Cetatea Albă a fost atacată de flota otomană. Turcii au cerut coloniei genoveze Caffa din nordul Mării Negre un tribut anual de 3.000 de galbeni, care a început să fie plătit din martie 1455. Tătarii din Crimeea au devenit şi ei vasali turcilor.

Domnitorul Petru Aron, după ce a înţeles că suzeranul său, regele Poloniei, nu este dispus să îl ajute, a consultat şi opinia boierilor. Hotărârea a fost unanimă: să se accepte plata tributului. Astfel se evita o confruntare armată cu turcii, deoarece plata tributului asigura liniştea şi protecţia din partea otomană. Deja existau trei somaţii din partea turcilor pentru acceptarea tributului.

Odată tributul plătit, tributarul intra în casa păcii, conform dreptului islamic. Valoarea tributului nu era mare: 2.000 de galbeni nu era un efort financiar deosebit pentru Moldova. Iar din punct de vedere al poziţiei pe plan internaţional, domnul Moldovei rămânea în continuare vasal al regelui Poloniei, exercitându-se practic o dublă suzeranitate – polonă şi otomană asupra Moldovei.