Cu toate că povestea e din
acelea care încep cu “A fost odată ca niciodată”, îndrăzneşte să o citeşti. Ne priveşte pe fiecare dintre noi.
Dar să trecem la firul ei. Acţiunea are loc într-un mic regat de
broscuţe. Auzi ce le trecură
într-o zi acestora prin cap.
Cum ar fi să organizeze o
întrecere? Dar nu una obişnuită. Una a cărei obiectiv să fie aproape imposibil
de atins. N-au stat mult pe gânduri. Ideea a răsărit rapid: să
escaladeze cel mai înalt turn.
Ca la orice concurs, o mulţime de broscuţe au venit să îşi încerce norocul
şi o mulţime şi mai mare s-a strâns să privească. Startul s-a dat. Concurenţii
au luat-o la picior către turnul cel înalt. Privitorii erau convinşi că nicio
broscuţă nu are nici cea mai mică şansă. În timp ce aceştia îşi dădeau de zor
cu părerea, broscuţele renunţau una câte una. Doar câteva mai escaladau turnul.
Nico şansă, e o nebunie, e imposibil, vă irosiţi timpul, nu veţi fi în
stare… spuneau într-una privitorii în timp ce în concurs a mai rămas doar o
singură broscuţă. Aceasta îşi
continua drumul către vârf. Şi… iată-o ajunsă, a reuşit!
O mulţime de aplauze a
întrerupt liniştea ce se aşternuse în ultimele secunde ale concursului. Care a
fost secretul broscuţei, cum de a reuşit, cum de a fost posibil? Se întreba într-una toată lumea.
Probabil te întrebi şi tu. Ei
bine, broscuţa avea ceva care paradoxal a ajutat-o să meargă până în vârf. Ea
era surdă şi prin urmare nu a avut cum să audă toate remarcile făcute de cei
neîncrezători.
Oare pe noi cât de mult ne
trag în jos părerile pesimiste proprii sau ale celor din jurul nostru? Câte din
nereuşitele noastre sunt consecinţa faptului că am plecat urechea la astfel de
vorbe şi ne-am descurajat?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu